Pasajul aghiografic despre mucenicia cuvioșilor nevoitori din Sinai și Rait seamănă izbitor cu două întâmplări petrecute în Moldova de Sud, în frământatul și nestatornicul veac XVIII. Prima s-a petrecut la mijlocul acestui secol în ținutul Tecuciului, din care aflăm că doi dintre viețuitorii unei mănăstiri situate în codrii Buciumenilor și-au sfârșit viața ca mucenici, într-o invazie a tătarilor.
Cea de-a doua a survenit către sfârșitul aceluiași veac, tot în ținutul Tecuciului, când alți trei monahi care se nevoiau în mănăstirea dintre podgoriile Nicoreștilor își încheie mucenicește viața pământească, prin tăiere de către turcii aflați în război cu austriecii și rușii.
Mărturiile despre aceste martirizări sunt, credem, în afară de orice îndoială. De mirare este că n-au atras atenția nimănui asupra lor până acum. Vom relata în continuare împrejurările istorice care au dus la mucenicia cuvioșilor din mănăstirile tecucene, cu speranța că nu peste mult timp aceste întâmplări vor deveni sursa unor pagini de sinaxar.
Pelerin la Muntele Sinai către sfârșitul veacului al III-lea, monahul Ammonios, viețuitor în părțile Alexandriei, istorisește că, pe când cerceta pe călugării din mănăstirile de pe muntele unde Moise a vorbit cu Dumnezeu Cel din rugul aprins și a primit cele zece porunci, este martor la incursiunea armată a barbarilor, descriind cu groază cele ce s-au petrecut: „Deodată au năvălit asupra părinților acelora mulțime de barbari†¦ și pe acei părinți pe care i-au aflat în locurile de primprejur i-au ucis cu nemilostivire; iar câți au fost aproape de vârf au simțit tulburarea și au fugit departe împreună cu Sfântul părinte egumenul locului†¦ Și au ucis barbarii aceia pe toți sfinții care au fost în Horeb, în Tefrovil și în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat”. Biserica i-a înscris pe acești cuvioși trecuți prin sabie în ceata aleșilor mucenici, în ziua de 14 ianuarie, odată cu alții asemenea lor, uciși tot atunci, în Mănăstirea Rait de lângă Marea Roșie.
Întâmplarea aceasta s-a repetat de multe ori în istoria însângerată a Bisericii lui Hristos, până în vremurile noastre. Calendarul bisericesc cuprinde nenumărate nume de mucenici din perioada antică și medievală, dar și de neomartiri, pieriți în cursul invaziilor păgâne, ale căror viețuire, învățături și pătimiri sunt tot mai des făcute cunoscute prin cărți tipărite în întreaga lume ortodoxă. Alți mucenici însă, care au pătimit până la moarte pentru credință, nu sunt cunoscuți decât de Bunul Dumnezeu. Din când în când, scurte relatări istorice care trec neobservate de-a lungul a generații întregi, apar la lumină, spre bucuria și sporul duhovnicesc al căutătorilor de astfel de comori spirituale și al creștinilor care se împărtășesc de darurile și mijlocirea aleșilor mucenici.
Cuvioșii Mucenici Vitalie și Vavila de la Sihastru, 1758
În timpul scurtei domnii a lui Scarlat Ghica în Moldova (2 martie 1757 – 1/2 august 1758), tătarii din Bugeac, secătuiți de lupte intestine, cer acestuia considerabile sume de bani și alte daruri pentru a-și reface vistieriile. Ezitarea voievodului îi determină pe tătari să treacă Prutul, astfel încât la 30 iulie 1758 se aflau tăbărâți în Galați în așteptarea ordinului sultanului. Între timp, Scarlat Ghica trece pe tronul Țării Românești (august 1758 – 5 iunie 1761), iar Moldova rămâne în seama caimacamilor (Vidale, grec de neam, și hatmanul Costache Razu) noului domn, Ioan Teodor Callimachi (august 1758 – mai 1761), incapabili de a gestiona situația grea a țării. Tătarii, conduși de hanul Crimeii Kîrîm Ghirai (1758-1764), au năvălit la 14 septembrie 1758, lovind satele din câteva ținuturi, între care Covurluiul, Vasluiul, Tutova și Putna, „arzând, prădând și robind ce le-au ieșit înainte de au prăpădit biata țară, robind mulțime de suflete, făcând țărei mare stricăciune, din neajungerea minții lui Vidale”, „căimăcamul care cu câteva pungi de bani putea potoli urgia tătarilor”. Se înțelege că și ținutul Tecuci s-a aflat în zona de acțiune a tătarilor, întrucât invadatorii n-aveau cum să ajungă altfel de la Tutova – situat la est de Tecuci – la Putna, aflat în partea de sud-vest a ținutului Tecuci.
Amploarea și dramatismul acestei incursiuni tătare au fost fără precedent, după cum reiese dintr-un arzmahzar (scrisoare colectivă către sultan) întocmit în toamna lui 1758 de mitropolitul Moldovei Iacov Putneanul (1750-1760) și semnat de episcopii Romanului și Rădăuților, precum și de marii boieri, pus în circulație de marele folclorist tecucean Tudor Pamfile: „Toți săracii din raiaoa Moldovii să pradă de tot și să jăcuesc, să omoară și să robesc și să ard cu foc fânațile și ariile cu pâine și casile pe la târguri și pe la sate de către tătarii Nohai și Bucegeni și toată raiaoa s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și pe aiure, unde nici acolo nu pot să să mistuiască. Și nu numai că-i pradă de bucate și de altili ce au pe afară, ce necontenit și acolo prin păduri năvălind tătarăi cu armele lor, mulțime de oameni†¦ au omorât. Și pe câți prind vii îi robesc și-și fac batjocură de femeile și fetile oamenilor. Și alte multe nevoi și supărări ce să faci†¦ nu s-au făcut în saracii raialii aceștie de când sunt și pără acum. Că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat. Păinele (grânele, n.n.) celi strănsă pe la arii le ard. Cele ce au rămas nesăcerate se prăpădesc pe pământ și mulți din lăcuitorii ținuturilor de sus, de spaima și groaza aciasta s-au risipit și s-au dus pintr-altă țară, lăsându-și toate ale lor la perire numai să scapi cu sufletele de urgie aciasta”.
Multe biserici, mănăstiri și schituri au fost arse acum. Preotul Ene Soare din satul vrâncean Poiana însemna la 14 septembrie 1758 pe un Triod: „Să să știe de când au vinit tătarii și au prădat în vale și în deal†¦ au luat oi, vacile, straiele, au aprins biserica și casele”. Acum au fost incendiate și bisericile din Piscu Corbului, comuna Nicorești, din ținutul Tecuciului.
În încercarea de a-i opri pe păgâni, hatmanul Sandu Șendrea de la Nicorești, care cu zece ani în urmă (1748) ctitorise Schitul Sihastru din ținutul Tecuciului (astăzi în jurisdicția canonică a Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei), situat la 2 km N de Mănăstirea Buciumeni, așezământ monahal ce se află în ascultarea Arhiepiscopiei Dunării de Jos, cade răpus în luptă, iar soția sa, Sanda, este luată roabă de tătari și cu greu răscumpărată de către cumnatul său, Iordache Șendrea, fratele mai mic al hatmanului ucis. Peste doi ani de la nefericitul eveniment, soția hatmanului mărturisea că „tătarii au omorât pe soțul meu și ne-au prădat de tot ce am avut și pe mine încă m-au robit și preste șase săptămâni abea am eșit cu sufletul”.
Potrivit relatării protosinghelului Glicherie Lovin, la năvălirea tătarilor, călugării împreună cu nacealnicul schitului, ieromonahul Sebastian, s-au refugiat în păduri: doi dintre monahi, anume Vitalie și Vavila, sunt însă prinși de tătari și uciși. Autorul nu indică sursa acestei lapidare informații și nu ne oferă alte detalii. Probabil că egumenul Glicherie de la Sihastru (a condus schitul între anii 1919 și 1923), în perioada cât a fost eclesiarh la Episcopia Romanului (1914-1917), a găsit în arhiva acestei eparhii de care aparținea schitul mențiunea despre cei doi monahi tăiați de tătari. După retragerea invadatorilor, călugării revin în schit pe care-l află distrus și îngroapă cu mare plângere pe ctitorul ucis în luptă și, desigur, pe cei doi părinți omorâți de păgâni. Cuvioșii părinți Vitalie și Vavila sunt neomartiri în această parte de țară. Nu cunoaștem, deocamdată, alte amănunte ale biografiei lor, dar este posibil ca cercetarea amănunțită a documentelor de arhivă de la Societatea Județeană a Arhivelor Naționale din Iași să ne ofere surprize. Sfintele lor moaște se odihnesc în pământul unde a fost biserica de lemn a schitului (care s-a distrus de către un necredincios urmaș al ctitorului în luna mai 1876) sau în cimitirul așezământului, întru așteptarea descoperirii lor, prin voia lui Dumnezeu, spre a se cinsti cum se cuvine ca odoare de mult preț ale noilor mucenici din sudul Moldovei.
Treime de sfinți mucenici la schitul din Nicorești, 14 octombrie 1787
La începutul secolului al XVIII-lea exista între vestitele podgorii din Nicorești, pe atunci ținutul Tecuci (astăzi jud. Galați), un schit de călugări în partea de vest a localității, lângă pădurea Catargiu (astăzi Fondul cinegetic Nicorești), în zona satului Mălureni (comuna Nicorești, jud. Galați), cunoscut și sub numele de Mitoc. Așezământul monahal, unde viețuiau mai mulți călugări, menționați în documente de epocă, a dispărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, „locul acestuia fiind acoperit de vii”.
O însemnare făcută pe o carte, la finele veacului al XVIII-lea, ne furnizează importanta știre despre sfârșitul mucenicesc a trei călugări închinoviați la schitul din Nicorești, în următoarele împrejurări:
Asupra schitului s-a abătut urgia incursiunii armate a turcilor, angajați într-un război cu austriecii și rușii, care va dura vreme de cinci ani (1787-1792). Un contemporan anonim consemna cu obidă pe un exemplar din Cartea românească de învățătură imprimată la Iași, în 1643 (celebra „Cazanie” a mitropolitului Varlaam): „Să să știe de când s-au avut Țara Moldovei în mare nevoie de păgâni, de turci, ce au venit ca niște lăcuste să apuce sufletele oamenilor”. Unul din viețuitorii așezământului monahal de la Nicorești, Neonil, copia atunci în chiliile schitului Cuvintele Sfântului Isaia Pustnicul, manuscris pe care notează lapidar drama la care a fost martor: „Această carte s-au scris de ticălosul Neonil, la let 7296 <1787> oct(om)vre 14, când s-au tăiat trei frați de turci, la vii la Necorești”. Cu siguranță că „frații” uciși de turci făceau parte din obștea schitului și probabil se aflau la rugăciune, în ziua prăznuirii Cuvioasei Parascheva, când s-a petrecut tragedia. Din nefericire autorul însemnării nu a înscris și numele celor trei monahi; ei se adaugă însă celorlalți doi de la Sihastru, amintiți mai înainte, ca o pentadă de neomartiri cunoscuți în ținutul Tecuci.
Cinci neomartiri în zona Dunării de Jos din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea își așteaptă recunoașterea lor de către Biserica Ortodoxă Română și așezarea în calendarul prăznuirilor anuale. Zămisliți în sudul Moldovei, al cărui pământ dintre Siret și Bârlad a fost adăpat cu sângele lor, acești cuvioși mucenici reprezintă un important reper al spiritualității în Arhiepiscopia Dunării de Jos și o dovadă a credinței puternice și fără șovăială pe care o mărturisesc de veacuri creștinii din această parte de țară. (Articol apărut sub semnătura Pr. Eugen Drăgoi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 19 ianuarie 2013)
