În episodul izgonirii lui Adam din Rai există un moment enigmatic și greu de tâlcuit. După căderea în păcatul neascultării, Dumnezeu le face primilor oameni îmbrăcăminte din piele. „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii îmbrăcăminte din piele și i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21). În cele ce urmează ne-am propus să vorbim despre semnificația hainelor de piele.
Pentru a înțelege mai bine acest moment, propunem să prezentăm pe scurt evenimentele relatate de dreptul Moise în capitolele 2 și 3 ale cărții Facerea, evenimente care au legătură cu semnificația „hainelor de piele”: Adam și cu Eva erau amândoi goi și nu se rușinau (Fc. 2, 25); Adam și Eva nesocotesc porunca lui Dumnezeu și mănâncă din pomul cunoștinței binelui și răului (Fc. 3, 6); Adam și Eva și-au acoperit trupurile cu veșminte din frunze (Fc. 3, 7); Adam și Eva se ascund de Dumnezeu din cauza rușinii pentru goliciunea lui (Fc. 3, 8-10); Dumnezeu anunță pedeapsa pentru păcatul oamenilor (Fc. 3, 16-19); Dumnezeu face haine de piele și îi îmbracă pe primii oameni, încetând deci să mai fie goi (Fc. 3, 21). Din această înșiruire de evenimente vedem că este un timp când Adam și Eva erau goi, dar nu se rușinau, intervine apoi păcatul neascultării, după care goliciunea trupurilor lui Adam și Eva este de nesuportat. Ei se rușinează și încearcă să se acopere cu frunze. Dumnezeu însuși le lucrează cu „mâna sa” haine de piele pentru bărbat și femeie. Ce ar putea fi aceste haine de piele? Dacă mergem la înțelesul imediat al textului, ele sunt un fel de acoperăminte sau veșminte rudimentare făcute din pielea unui animal. Cuvântul evreiesc kathoneth, care desemnează hainele de piele, se referă la o haină lungă, asemenea unei tunici, care se întinde de la umeri până la genunchi. Și în alte locuri este pomenită o astfel de haină. „Și iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneților lui, și-i făcuse haină lungă și aleasă” (Fc. 37, 3). „Apoi a luat Rebecca haina cea mai frumoasă a lui Isav, fiul ei cel mai mare, care era la ea în casă, și a îmbrăcat pe Iacov, fiul cel mai mic; iar cu pielea iezilor a înfășurat brațele și părțile goale ale gâtului lui” (Fc. 27, 15-16). În aceste două locuri din Vechiul Testament, kathoneth -ul de la Facerea cap. 3, hainele de piele făcute de Dumnezeu corespund cu haina pe care Rebecca a pus-o pe umerii lui Iacov sau cu haina pe care Iacov-Israel a dat-o lui Iosif.
Haina ca o binecuvântare și moștenire
Remarcăm că haina nu era doar un accesoriu vestimentar, ci ea semnifica o moștenire pe care părintele o lăsa fiului. Vedem în cazul lui Isav și a lui Iacov că haina este asimilată binecuvântării pe care Isaac o transmite fiilor săi. Revenind la episodul de la Facerea cap. 3, hainele de piele pe care Dumnezeu le dă primilor oameni semnifică într-un fel și o binecuvântare a Creatorului, și o moștenire pe care primii oameni, la rândul lor, o vor transmite fiilor lor. Așa cum Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni pentru a nu fi goi, și deci vulnerabili intemperiilor și naturii care le era potrivnică – „blestemat va fi pământul pentru tine!… spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului” (Fc. 3, 17-18) – la rândul lor patriarhii poporului ales au dat haina de preț fiilor lor ca o moștenire și binecuvântare. Haina are în acest context semnificația unui început bun, unui bun start în viață, unui ajutor la început de drum. Dumnezeu este primul care oferă acest ajutor primilor oameni, iar ulterior această imagine este reprodusă de fiecare om în parte, în interiorul familiei lui.
Pogorământ din partea Creatorului
Pe lângă acest aspect pozitiv, tradiția bisericească a păstrat și un aspect negativ al hainelor de piele. Ele apar în urma căderii în păcat a primilor oameni și sunt un pogorământ din partea Creatorului. Hainele de piele sunt făcute de Dumnezeu, dar pentru ele a trebuit să moară un animal. Pentru prima dată apare în lume ideea sacrificiului, numai că, în această ipostază, Dumnezeu este cel care sacrifică una din creaturile sale pentru om. În acest episod vedem că primul sacrificiu sângeros a fost făcut de Dumnezeu pentru ca primii oameni să aibă cu ce să-și acopere trupurile. La Levitic 7, 8 se spune: „Când preotul aduce jertfa arderii de tot cuiva, pielea jertfei aduse va fi a preotului”, arătând că în cadrul jertfei pielea animalului avea un rol special. Era dăruită preotului pentru fabricarea veșmintelor cultice sau pentru a fi folosită în diferite alte moduri la templu. La Ieșirea 26, 14 se arată că la acoperirea cortului sfânt s-au folosit pieile jertfelor: „După aceea să faci cortului un acoperiș de piei roșii de berbec și încă un acoperiș de piei de vițel pe deasupra”. Hainele de piele semnifică în cazul primilor oameni pierderea inocenței primordiale, pierderea harului și a înțelepciunii, precum și un mod de viețuire specific Raiului. Hainele de piele arată pierderea adevăratei vieți, și implicit apariția unui compromis în existența omului, un compromis, sau o a doua natură, cu care omul este înveșmântat pentru a supraviețui în lumea creată. „De veșmântul cel de Dumnezeu țesut m-am dezbrăcat eu, ticălosul, prin sfatul vrăjmașului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Și m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin și cu haina de piele; căci m-am osândit a mânca prin sudori pâinea cu muncă; și pământul a fost blestemat să-mi rodească spini și pălămidă. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăși adu-mă în Rai” (cântare la slujba Vecerniei din Duminica izgonirii lui Adam din Rai).
Goliciunea a fost ascunsă cu „piei moarte”
În interpretarea Sfinților Părinți, hainele de piele exprimă viața biologică a omului și mortalitatea naturii alterate de după păcat. Teologul grec Panayotis Nellas a acordat o atenție deosebită „hainelor de piele” în lucrarea sa „Omul, animal îndumnezeit”. El a arătat că hainele de piele sunt mortalitatea biologică (nekrotes) care a devenit a doua natură a omului de după cădere. Ideea că mortalitatea „înveșmântează” după cădere natura omului este exprimată și de Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune, citat de teologul grec, că Adam „și-a ascuns goliciunea de jur împrejur cu piei moarte” (nekron dermates). Această nouă stare schimbă pentru omul căzut viața în supraviețuire, iar valoarea principală a vieții lui nu mai este comuniunea, ci salvarea individuală. Misterul „hainelor de piele” nu poate fi înțeles fără persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a asumat „hainele de piele” ale naturii umane, adică mortalitatea și stricăciunea omului căzut, dar le-a supus voii lui Dumnezeu. Voința naturală a omului a supus-o voinței divine, și „hainele de piele” devin mijlocul prin care omul este transformat. Folosindu-se de moarte, Hristos schimbă „hainele de piele” ale naturii sale umane într-o nouă realitate, o realitate hari-că, îndumnezeită. În Hristos vedem că destinul „hainelor de piele” nu este moartea, ci învierea. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 martie 2013)
