Așa îi binecuvânta părintele Cleopa pe toți cei care îi cereau o vorbă pentru suflet. La 2 decembrie s-au împlinit 13 ani de când arhimandritul Cleopa Ilie ne povățuiește din ceruri. Miile de suflete cărora le-a adus mângâiere, sfaturile înțelepte oferite ori de câte ori i se cereau mărturisesc faptul că părintele Cleopa rămâne unul dintre cei mai iscusiți duhovnici și predicatori ai monahismului românesc.
Părintele Cleopa a intrat cu răbdare în mănăstire. A bătut, alături de fratele Vasile, cu care plecase de acasă, trei zile cu bățul în butucii de la poarta Sihăstriei, zicând neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse” și n-a mâncat nimic. În mănăstire, părintele a fost paraclisier și picta icoane, iar la început a păscut oile mănăstirii.
A trebuit să suporte piedicile comunismului, găsind singura scăpare în munți, în pustnicie, unde s-a retras în trei rânduri. Acolo a slujit împreună cu Dumnezeu, iar păsările cerului au fost îngerii care i-au dat răspunsurile la strană. Ca stareț al Mănăstirii Slatina, a înființat o obște de peste 80 de călugări.
Dobândise rugăciunea inimii, dar nu se îndepărta de ascultările primite, sfătuia luminat de Duhul Sfânt și plângea la Liturghie, mai ales în timpul epiclezei. Era smerit și răbdător, iubitor de liniște și bun predicator, milostiv și văzător cu duhul.
După vârsta de 70 de ani, bătrânul se simțea tot mai obosit și suferind. Anii petrecuți în munți, precum și încercările prin care trecuse în perioada comunismului ateu l-au marcat enorm. Bolile continuau să apară, dar el refuza să fie internat, motivând că „mă așteaptă frații mei și mă pregătesc să merg la ei!”.
Începând cu septembrie, părintele vorbea tot mai puțin, cu voce stinsă și mereu repeta aceleași cuvinte: „De acum mă duc la frații mei!”, „Lăsați-mă să plec la frații mei!”… „Mă duc la Hristos! Rugați-vă pentru mine, păcătosul!”. Astfel, în noaptea dintre 1 spre 2 decembrie 1998, marele duhovnic din Sihăstria lua calea cerului.
Pentru ceea ce era părintele Cleopa, cuvintele sunt parcă prea sărace, dar așezate cu măiestrie, ele pot reda în linii mari chipul blând, îngeresc, care inspira deodată pace, simplitate și profunzime, a celui care se numea oricând pe sine „Putregai”, dintr-o smerenie adevărată.
„În el, vedeam realizat într-o persoană vie ceea ce am citit în multe cărți”
În urmă cu aproape șapte ani, într-un interviu biografic, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care i-a fost ucenic, îl caracteriza astfel pe cel care binecuvânta spunând „Mânca-v-ar raiul!”:
„Părintele Cleopa era un călugăr pastoral și misionar la biserică și în chilia sa, prin rugăciune, prin predică, prin sfat și prin însăși prezența sa. Era un om împăcat cu Dumnezeu și cu sine însuși, care îmbina smerenia cu știința teologică, misiunea cu milostenia și bunătatea cu bucuria. Ca monah adevărat și matur, el nu judeca pe ierarhi, ci asculta de ei cu toată sinceritatea și se ruga pentru ei în biserică și la chilie. Adesea, când îl vizitau ierarhi, el le vorbea de marea misiune pe care o au ei azi și de apărarea dreptei credințe în fața sectelor de tot felul.
De asemenea, părintele Cleopa respecta și prețuia lucrarea preoților de mir, le săruta mâna indiferent de vârsta acestora; îndruma părintește pe monahi și le vorbea de nevoințele și frumusețea vieții monahale, folosind exemple din trecutul Mănăstirii Sihăstria, iar pentru credincioșii pelerini avea o prețuire deosebită, admirând dorința și efortul lor de a-și îmbunătăți viața duhovnicească. Ore în șir stătea de vorbă cu ei, îi îndruma și îi spovedea. Toată lucrarea sa era însă întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție a Bisericii; pentru toate învățăturile și îndemnurile sale avea citate și exemple din scrierile și viețile sfinților, evitând pe cât putea să exprime vreo opinie strict personală, individualistă, născută din izolare sau orgoliu. Gândea și trăia cu adevărat bisericește, era un învățător talentat și senin, bogat sufletește și popular, care se ruga mult și citea mult, pentru a se menține în comuniune de gândire și simțire cu Sfinții Bisericii.
Aceasta m-a fascinat ca teolog și m-a făcut să-l iubesc. În el, vedeam realizat într-o persoană vie ceea ce am citit în multe cărți. Cât privește viața monahală, părintele Cleopa era deodată sever și bun, ținea mult la Sfintele Canoane ale Bisericii și în același timp căuta să ajute pe fiecare om să progreseze spiritual după râvna și capacitatea sa spirituală. Era însă și un luptător sau un strateg, cunoștea mulțimea curselor și ispitelor venite de la demoni pentru a-i împiedica pe monahi să se mântuiască, fie prin neascultare, fie prin nepăsare spirituală, fie prin închipuirea de sine că ar fi mai buni decât alții. Din smerenie, părintele Cleopa se numea adesea pe sine „nemonah”. O dată a zis privind la noua biserică din incinta mănăstirii: „E mai ușor de construit o catedrală decât a forma un adevărat monah”. Avea marele dar al discernământului spiritual, al măsurii, al dreptei credințe și al dreptei viețuiri. De aceea, el rămâne un duhovnic model: drept și bun, ferm, dar nu fanatic, purtător de sfințenie și de speranță pentru cei din jur care-l căutau”.
„Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta”
Părintele Cleopa a spovedit și sfătuit în timpul activității duhovnicești credincioși de toate vârstele, bogați și sărmani, văduvi și văduve, arhierei și simpli clerici, creând, după cum spunea părintele Ioanichie Bălan, „fără să știe cum, un curent ortodox tradițional de înnoire a vieții monahale și creștinești în mănăstirile și parohiile din centrul și nordul Moldovei”. Ne-a lăsat sute de cuvinte rostite din suflet, așezate cu atenție de părintele Ioanichie Bălan, cel cu care a dialogat pentru noi în mai multe volume sub genericul „Ne vorbește părintele Cleopa”.
Redăm în continuare câteva cuvinte de folos care l-au făcut special pe cel care a devenit pentru noi unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei românești:
„Nu stă fericirea în a da mult sau în a da puțin. Fericirea este aceasta: să dai după puterea ta. Dumnezeu nu se uită la darul nostru cât e de mare, ci la inima noastră și la voința cu care aducem darul. Fapta bună se cere după măsura puterii fiecăruia. Unul, dacă nu are, dă puțin, dar îi pare rău că n-a dat mai mult. Altul dă mult, dar are de unde da mult și-i mai rămâne mult. Domnul primește și de la unul și de la altul, dar mai tare primește de la acela care dă puțin cu părere de rău că n-a dat mai mult”.
***
„Nici descântecele, nici vrăjitoriile, nici fermecătoriile, nimic, nimic nu poate să-ți facă nimeni, dacă ai trei lucruri: dacă postești sfintele posturi, dacă ești mărturisit curat și dacă mergi regulat la biserică. Nu-ți poate face nimeni niciodată nici un rău. Pot să vină toți dracii din iad că nu au ce-ți face. Odată ce te-ai mărturisit și ești sub canonul duhovnicului ai intrat în taina lui Iisus Hristos.”
***
„Frații mei, gândindu-ne la sfârșitul lumii, să ne gândim la sfârșitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârșitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1.000. Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârșitul nostru. Sfârșitul meu e sfârșitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie sau ce mă privește că lumea va mai trăi. Dacă eu mă duc la groapă mâine, pentru mine lumea s-a terminat și eu mă duc în lumea cea veșnică. Cu ce mă duc? Cu ce am pus în traistă! Când pornești la drum, ți-ai pus merinde de acasă, ți-as pus ceapă, ți-ai pus cozonac, ți-ai pus sticlă cu vin, ți-ai pus încălțări, ți-ai pus brâu, ți-ai pus căciulă, ți-ai pus bundiță de frig. Toate ți le-ai pus în traistă. Când stai la popas, ce scoți din traistă?” (Articol semnat de Narcisa Elena balaban și publicat în „Ziarul Lumina” din 19 decembrie 2011)
