CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a șasea după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)
Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, um-plerea de lumină, prin trupul Său înviat, a tuturor celor ce vor vedea în El și vor imita faptele Lui de iubire a lui Dumnezeu și a semenilor. De aceea cei ce nu-L vor primi vor rămâne în întuneric sau în lipsa de bucurie a comuniunii veșnice cu Dumnezeu și cu semenii și, deci, în lipsa de sens a vieții. În a-ceasta constă judecata sau osânda celor ce nu-L vor primi. Numai credința că Dumnezeu are un Fiu, deci că în El este o iubire, și pe Fiul Său iubit Îl face om în veci, ca să arate și oamenilor iubirea Sa în veci, poate da, de fapt, o bucurie și un sens vieții oamenilor.
Lumina Treimii, care e proprie și Fiului lui Dumnezeu, se va arăta și prin trupul ce-l va lua, prin cuvintele și faptele Lui iubitoare, dar se va arăta deplin în trupul Lui după înviere. Iar din trupul Lui se va răspândi în cei ce vor crede în El și vor face fapte, asemenea Lui, în viața pământească, dar de-plin în trupul de după învierea lor. Dacă trupul poate fi mediu prin care se răspândesc cuvinte înțelepte și se săvârșesc fapte bune, e firesc să poată fi și un mediu văzut al luminii spirituale, iar din el să iradieze această lumină și în universul cu care este legat, deși această arătare a luminii spirituale prin materie e o mare taină.
Taina cea mare stă în faptul că Dumnezeu a adus la existență și persoanele create de o ființă comună îmbrăcate în trup, deci subiecte conștiente de valo-rile ființei lor și ale universului material, pe care le trăiește fiecare altfel și le comunică una alteia, întărind și cu voința unitatea lor de ființă și împărțind modul de sesizare și de actualizare a valorilor ființei umane și ale universului. Iar în Hristos ele devin și subiecte active ale (receptării) valorilor ființei divine, pentru îmbogățirea spre care le-a creat Dumnezeu Cel din Treime.
Sfântul Ioan Evanghelistul înfățișează acest scop al întrupării Fiului lui Dumnezeu, sau umplerea de lumină a celor ce vor crede în El și vor săvârși faptele Lui și osândirea la întuneric a celor ce nu vor face aceasta, spunând: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu va crede a fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta, că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întuneri-cul. Căci faptele lor sunt rele. Că oricine face fapte rele urăște lumina și nu vine la lumină, pentru ca faptele Lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite” (Ioan 3, 18-21). Avem în aceste cuvinte o explicare a motivelor pentru care faptele bune sunt luminoase, iar cele rele întunecă pe om. Cele bune aduc pe om în Lumina lui Hristos, iar cele rele îl țin în întu-neric. Aceste motive sunt două: primul este că faptele rele închid pe om în egoismul lui îngust, oprindu-l de la înțelegerea largă și adâncă a altora și a lui Dumnezeu cel iubitor, izvorul fără de început al existenței; dimpotrivă, faptele bune, fiind îndreptate spre Dumnezeu cel iubitor și spre semeni, lăr-gesc vederea iubitoare la nesfârșit. Căci faptele bune fac pe om comunicativ, deschis, transparent. Interiorul lui se vede. El se deschide cu o căldură ce-lorlalți. Are în sine căldura iubirii nesfârșite a lui Hristos, căci comunică și cu El. Trupul nu mai închide pe om, ci-i face sufletul văzut, comunicativ. Prin bine, spiritul face materia trupului transparentă, în primul rând în Hristos și apoi și în cei ce cred în El. Dar, în general, spiritul omenesc se face transparent prin materie și prin anumite organizări comunicative ce le aduce în ea. Însă Dumnezeu pune în întreaga materie a universului o organizare care îl face de folos omului, dar și în stare să arate cât de minunată și de iubitoare este înțelepciunea lui Dumnezeu. Materia e făcută de Dumnezeu în stare să primească și să comunice o raționalitate plină de folos în ea. Prin aceasta se arată că nu numai spiritul omenesc poate lucra și vedea prin ea, ci prin ea se poate vedea și poate lucra în primul rând Dumnezeu. Așa se poate cunoaște și lucra adevărul și prin ea. Iar al doilea motiv, identic în fond cu primul, este că faptele bune „lucrează adevărul”, adică actualizează spre bu-curie adevărul legăturii ce există între omul ce săvârșește aceste fapte bune și semenii săi și arată adevărul lui Dumnezeu cel iubitor. Căci acesta este adevărul: armonia între cele create și unirea lor cu Dumnezeu prin iubirea Lui. Cel ce săvârșește binele vede acest adevăr și o afirmă. Și legătura cu această adevărată existență a iubirii îi aduce bucurie.
Această vedere a armoniei dintre toate și dintre ele și Dumnezeu cel iubitor, comuniunea deplină cu toți și cu Fiul lui Dumnezeu făcut om, se va arăta ca lumină desăvârșită în viața viitoare.
Dar să spunem câteva cuvinte și despre „Schimbarea la față”, îndeosebi:
Schimbarea la față a lui Hristos pe Tabor le dădea Apostolilor dovada anticipată a învierii și dumnezeirii Sale și a mântuirii tuturor celor ce vor crede în El, spre a le confirma mărturia lor dată Lui prin Petru la Cezareea lui Filip, că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, confirmare cu atât mai ne-cesară, cu cât, după acea mărturisire a lui Petru, Hristos le vorbise despre moartea ce-o va avea de suportat, dar din care va învia, ceea ce le produsese Apostolilor o sminteală de natură să le slăbească mărturia dată despre dumnezeirea Sa. Hristos le arată astfel că între dumnezeirea Sa și jertfa Sa ca om pentru oameni nu e o contrazicere, ci că tocmai prin această jertfă se va arăta mărirea iubirii Sale dumnezeiești. Cu cât e mai înalt Dumnezeu, cu atât e în stare de o mai mare smerire din iubire pentru oameni.
Necontrazicerea între mărirea Sa dumnezeiască și smerirea Sa prin întrupare și jertfa ca om o arată Hristos și în faptul strălucirii ce o va da umanității Sale prin această smerire, care a mers până la jertfă.
Umanitatea Lui va deveni, prin jertfă, mediu al luminii dumnezeiești, strălucitoare, prin fața Lui, ca soarele, iar prin veșmintele Lui, ca zăpada. E o lumină care, deși se arată prin fața omenească materială, are totuși un caracter spiritual, așa cum se arată lumina bunătății pe fața omului și cu deosebire în nimbul sfinților.
Hristos le arată astfel Apostolilor că S-a coborât și Se va înălța prin jertfă nu numai pentru Sine ca om, ci pentru noi, în faptul că lângă El apar și Moise, și Ilie, care au crezut în întruparea și jertfa Lui ca om înainte de împlinirea lor, ceea ce înseamnă că a făcut aceasta și pentru cei ce vor crede în viitor în El. În acest scop, Moise și Ilie li se arată celor trei Apostoli, vorbind cu Hristos despre sfârșitul Lui, adică despre moartea și învierea Lui, care Îi vor aduce Lui ca om strălucirea asemenea Soarelui. Se arată prin aceasta atât faptul că din El ca Dumnezeu iese lumina, prin umanitatea Lui, și nu din ei, cât și faptul că lumina Lui nu e contrazicere cu jertfa Lui, ca a Celui ce-și arată iubirea care a mers până la jertfă. Dar prin aceasta se ara-tă că relația noastră viitoare cu suprema lumină a bunătății va fi și o comunicare dialogică prin trup, deci trupurile noastre vor viețui și ele în legătură cu trupul Lui și într-o comunicare tainică cu El prin trupul Lui. Și aceasta arată că va fi o convorbire reală a noastră cu El. Pe lângă aceasta ea arată că va avea loc o transfigurare, sau o îndumnezeire a întregului cos-mos, deci și a celui material.
Dar Apostolii aud și glasul Tatălui răsunând dintr-un nor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați!” Prin aceasta Tatăl Îl arată pe Hristos chiar ca Fiu iubit al Său, deci și Dumnezeu, și om, deci și pe ei, făcuți prin întrupare, frați ai Lui și fii ai Săi ca Tată.
Pe Tabor ni se arată astfel descoperit Fiul lui Dumnezeu Însuși, deci ca Cel ce a luat fața de om pentru veci. Ni se arată suprema apropiere a lui Dum-nezeu de noi. Prin aceasta și Tatăl ni se arată apropiat.
Dacă în revelația din Vechiul Testament glasul lui Dumnezeu se auzea din întu-neric, iar chiar pe fața lui Moise, care era ridicat la auzul ei, stătea un văl de întuneric, acum Fiul lui Dumnezeu însuși se arată în lumină pentru toți cei ce cred, reflectându-se în lumina de pe fața lor, căci iubirea arătată mie de altul trezește în mine iubire. Deci chiar și de pe fața lui Moise se înlătură întunericul, căci, prin Vechiul Testament, Fiul lui Dumnezeu se pre-gătește doar să vină ca om între oameni, nu vine de fapt ca atare. Nici Tatăl nu ne vorbește direct, ci numai prin prooroci.
Hristos cel înviat ca om le umple toate de lumină, căci peste toate se prelungește lumina Lui, reflectată în cei pe care îi iubește și cu care Fiul lui Dumnezeu a intrat în relație directă ca Dumnezeu făcut om. Fiul lui Dumnezeu e văzut acum direct de oameni și-i bucură pe toți cu comuniunea Lui. Dar în aceasta vor intra ei deplin în viața viitoare. El „va veni să se proslăvească întru sfinții Săi și să fie privit cu uimire de către toți cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare” (2 Tes. 1, 10).
De bucuria sau comuniunea acestei iubiri directe nu se vor sătura în veci cei ce pleacă din această viață cu credința în Hristos. Aceasta o spune Petru, propunând lui Hristos să facă trei colibe în care să vadă neîncetat pe Hristos și pe sfinții din jurul Lui și de care se vor împărtăși și credincioșii încă vii.
Lumina comuniunii cu Hristos e nesfârșită, ca și bucuria ce o procură. E o mistică nesfârșită a luminii. Deși e văzută, este inepuizabilă în bucuria și eterna noutate ce-o dăruiește celor ce o văd. Această înaintare nesfârșită în lumina iubirii lui Hristos o trăiește și cel ce, prin rugăciunea neîncetată, ajunge să-L vadă pe El strălucind din inima Sa, unită cu cerul. Mistica or-todoxă este o mistică sau o taină a luminii, nu a întunericului. În întuneric nu se poate înainta. În toate slujbele ortodoxe se vorbește de lumină și în conținutul darurilor mijlocite de ele se înaintează la nesfârșit.
Lumina care va iradia din Hristos în veacul viitor, umplându-i pe toți de lumină sau făcându-i pe toți lumină, nu va anula trupurile, dar lumina în care se văd face să nu se mai simtă spațiul. Hristos se vede, și trupurile sfinților se văd, dar nu se mai văd aflându-se distanțate. Lumina învinge spațiul fără să desființeze persoanele care se comunică prin lumină. În viața viitoare vom simți pe Hristos în fiecare om, desăvârșind această simțire a Lui în viața de pe pământ. Dacă cei ce au făcut bine altora au văzut pe Hris-tos prezent în ei, luminându-se prin aceasta (Mt. 25, 40), în viața viitoare Îl vor vedea cu totul clar, în lumina Lui, pe Hristos, pe când cei ce nu au făcut bine altora, fiindcă n-au văzut pe Hristos în ei, trăind în în-tuneric, vor cădea în întunericul total în viața viitoare. Dar cel ce s-a rugat aici mult lui Hristos văzându-L pe El în sine, cum Îl văd isihaștii luminând din inima lor, Îl va vedea în sine deplin cu sine în viața viitoare în plină lumină.
Dar Hristos nu s-a mulțumit să convingă pe ucenicii Săi numai prin învățătura că El a depășit legea inexplicabilă a închiderii oamenilor prin naștere și moarte într-o viață redusă la cea din lumea aceasta, ci le-a arătat și în mod vizibil că este Persoana dumnezeiască a umanității pentru a o duce și pe a-ceasta în eternitate, deci în lumina sensului deplin.
Poate de aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul numește lumina în care a apărut Hristos pe Tabor „simbol prin care a descoperit dumnezeirea mai presus de minte, aducând pe ucenici la adevărata înțelegere a Scripturii, iar veșmântul Său alb ca zăpada, simbol al celui ce poartă puterea Rațiunii creatoare„1 și mântuitoare.
Acestea se cuprind și se vor cuprinde în lumina lui Hristos, arătată pe Tabor, ca anticipare a luminii în care va fi văzut în viața viitoare.
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, pp. 201-208.
Note:
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. rom. de pr. prof. D. Stăniloae, Buc., 1980, pp. 125-126.
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 4 august 2013)
