Istoria omenirii cunoaște multe evenimente și întâmplări excepționale, dar e în afară de orice îndoială că evenimentele religioase, în care a fost implicat în chip neîndoielnic supranaturalul, au deținut întotdeauna întâietatea. Printre acestea, minunea Învierii Domnului constituie nu unul din aceste evenimente excepționale, ci marele eveniment care, de aproape două mii de ani, domină istoria.
Ziua Învierii e marea sărbătoare a creștinilor de pretutindeni. În această zi, toți se adună într-un gând, o credință, o speranță și o iubire. Gândul e acela rezumat de Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos a înviat și noi vom învia”, adică suntem nemuritori. Cu moartea se încheie doar viața pământească, dar începe o alta, veșnică. Credința ni se întărește că peste toți domnește Dumnezeu, Tatăl nostru, al tuturor, Cel care are grijă de univers, de pământ, de om și de toată credința lui. Speranța încolțește din nou în sufletele noastre, chiar dacă uneori pare a se ofili, că Dumnezeu ne poartă și nouă de grijă, nu ne uită și chiar când ne pedepsește e spre îndreptare și iertare. Și ne regăsim, în această zi a Învierii, ca frați și fii ai aceluiași Tată ceresc, care ne iubește și ne învață să ne iubim și noi ca frații.
Învierea Domnului devine pe loc dovada dumnezeirii Sale, de mulți contestată în zilele noastre. Aduce oamenilor proba nemuririi Lui și a noastră, a oamenilor.
Învierea – evenimentul care recentrează istoria lumii
După momentul Învierii, Iisus devine Întemeietorul celei mai pure, celei mai elevate religii, a religiei prin excelență, care străbate de două milenii veacurile. În numele lui Iisus se iubește, se iartă, se stabilesc norme de conviețuire socială, se trăiește și, la nevoie, se și moare.
Epicentrul creștinismului, Învierea, îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanță fără egal. Aici, întreaga viață liturgică culminează într-adevăr în slujba pascală, sărbătoare a sărbătorilor, prăznuire dincolo de orice prăznuire, „căci toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele de dedesubt”. Icoana Învierii reprezintă în mod firesc punctul în care toate converg, centrul din care radiază și în jurul căruia evoluează praznicele împărătești și icoanele acestora.
Învierea lui Hristos este un eveniment care depășește istoria lumii și realitatea palpabilă. Hristos cel Înviat trece pe un plan de viață inaccesibil experienței noastre sensibile de astăzi. Sfinții Evangheliști nu relatează evenimentul Învierii în sine, Mântuitorul cel Înviat arătându-Se doar după Înviere unor oameni concreți, care au putut depune mărturie despre Învierea Sa din morți. Totuși, evenimentul Învierii ține de istorie, noi putându-l situa în timp și loc. Pentru realitatea și adevărul Învierii Domnului avem două categorii de mărturii, fiecare cu aportul de necontestat la acest eveniment care a împărțit lumea: – până la moarte – și – întru viață. „Învierea lui Hristos Însuși din morți nu este, însă, nicidecum o simplă revenire la viața pământească sau reanimare a unui cadavru, ci începutul unei alte vieți: viața veșnică, în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii, adică proceselor de compunere și descompunere, nici limitării legate de spațiu și timp.” Nu este posibil ca cineva să vadă și să descrie Învierea, deoarece aceasta inaugurează o lume nouă, care nu face parte din legile acestei lumi stricăcioase; „Învierea o vede numai cel credincios, cu ochii credinței, iar pe Domnul cel înviat Îl întâlnește în Tainele Bisericii, asemenea celor doi ucenici în Emaus care Îl recunosc pe Hristos cel înviat atunci când El binecuvintează pâinea” (vezi Lc. 24, 30).
Dacă istoria patimilor lui Hristos s-ar fi sfârșit pe Golgota și dacă misiunea lui Hristos s-ar fi oprit la Evanghelie, am putea spune că am avea în față viața exemplară a unui erou care moare pentru o cauză umană și noi am înfăptui o comemorare istorică. Dacă s-ar fi oprit aici, noi, creștinii, n-am avea parte decât de tristețe și plângere. Dar nu, nu aici s-a oprit! Toate acestea aveau un singur drum și mergeau către unul și același deznodământ: Învierea. Dacă Domnul Iisus s-a manifestat plenar prin moarte, tot plenar S-a manifestat și prin viață. Viața însă, în puterea ei desăvârșită, nu este cea firească, pe care o trăim cu toții între leagăn și mormânt, ci aceea care biruie moartea și îi tăgăduiește puternicia.
Ca să învii împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El
La viața cea nouă ne cheamă însuși Domnul și Mântuitorul nostru, care a adus-o în lume. Din mijlocul praznicului măritei Sale Învieri ne repetă și nouă cuvântul: „Eu sunt Învierea și viața”… (Ioan 11, 25). „Eu sunt pâinea vieții, cela ce vine către Mine nu va flămânzi”… (Ioan 6, 35). La El este izvorul vieții și nimeni nu poate ajunge la adevărata viață decât prin Iisus Hristos Domnul. „Trebuie să primești pe Însuși Domnul înlăuntrul tău, să-L faci Stăpân peste tine, să nu mai înviezi tu, Adam cel vechi, cu păcatele tale, ci să învieze Hristos cu lumina și cu darul Său prin tine. Viața cea nouă întru Hristos e o țâșnire de puteri dumnezeiești în om. De aceea, omul singur nu și-o poate da, ci trebuie să o primească ca un dar de sus. Prin acest dar se dăruiește Dumnezeu însuși. Și numai iubirea cea veșnică poate să nască fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai vieții celei veșnice. Dar omul trebuie să se dorească după viața cea nouă, să-și deschidă sufletul pentru primirea ei și să-l pună la dispoziția darului celui sfințitor al lui Dumnezeu. Ca să învii împreună cu Hristos, trebuie să te îngropi mai întâi cu El, adică trebuie să se petreacă o schimbare din temelie în însăți ființa ta, ca să devii făptură nouă” (II Cor. 5, 17). Mai presus de toate minunile și proorocirile stă această minune: făptura cea nouă altoită întru Hristos: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu”.
Preasfințitul Părinte Visarion al Tulcii spunea că „minunea Învierii este asemenea unui munte înalt de pe vârful căruia se vede, se înțelege și se luminează toată viața noastră de aici de pe pământ și de dincolo de mormânt. Ea este asemenea unui far călăuzitor, așezat la hotarul dintre două lumi: cea de aici și cea viitoare. În lumina Învierii lui Hristos înțelegem mai bine rostul nostru de aici, de pe pământ, valoarea vieții pe care am primit-o de la Dumnezeu, ca și a îndatoririlor pe care le avem în societate”.
Sfântul Apostol Pavel este foarte categoric: „Pentru mine viața este Hristos”. În ce ne privește, noi suntem niște „înviați” când trăim în uniune cu Hristos, devenind totodată oglinda Sa și transparenți lucrării Lui. Altfel spus, a fi înviat nu înseamnă să ai sentimente de vanitate sau superioritate. Dimpotrivă, fiecare pas spre Lumină aduce cu sine o tot mai mare conștientizare a propriilor opacități, slăbiciuni și neputințe.
De nimic nu avem nevoie astăzi ca de această viață renăscută întru Hristos! (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 8 mai 2011 semnat de Alexandru Chituță)
