Obiectivul lucrării Fiului lui Dumnezeu făcut Om a fost și a rămas crearea condițiilor și oferirea posibilității ca oamenii să participe la Împărăția lui Dumnezeu. În acest sens a propovăduit și a oferit semne, atrăgând atenția că, între cei ce-L ascultau, erau unii care nu aveau să moară înainte de a vedea Împărăția lui Dumnezeu (Lc. 9, 27). Știm că Apostolii înșiși nu au înțeles mare lucru ori de câte ori Mântuitorul le vorbea de patimile, moartea și învierea Sa, și nici chiar atunci când le-a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu. Până în momentul pătimirii și al morții reale a lui Iisus, ucenicii credeau că Împărăția lui Dumnezeu era o metaforă pentru o împărăție lumească în care așteptau și ei demnități cuvenite.
Hristos trăia angoasa morții Sale iminente fără vreo stare de nervozitate, înțelegând însă dumnezeiește neputința ucenicilor de a-I percepe suferința de dinaintea morții. Cu sufletul întristat de moarte (Mat. 26, 38), Mântuitorul Hristos a băut paharul, după cum Tatăl a voit (Mat. 26, 39), cu toată smerenia. A trecut prin patimă și prin moarte. Și-a asumat fără vreo vină cea din urmă consecință a neascultării protopărinților de Dumnezeu (moartea), spre a restabili în normalitate, prin ascultare totală de Tatăl ceresc, neamul omenesc. Deși prin moartea fizică sufletul Mântuitorului s-a despărțit de trup, Dumnezeirea Cuvântului nu s-a îndepărtat nici de trup, nici de suflet. Mântuitorul se pogoară cu sufletul în iad, prelungind obiectivul misiunii Sale la cei care trecuseră în locul unde Dumnezeu era absent, în așteptarea unui Mântuitor și trăind conform acestei așteptări (I Petru 3, 18-19).
Dacă prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu asumase întreaga fire umană cu neputințele ei firești, prin pogorârea la iad, Hristos a pătruns în universul spiritual dominat de cel rău, aducând tuturor mântuirea. Pentru răscumpărarea omului, Fiul lui Dumnezeu și-a asumat viața, moartea și chiar starea de după moarte a omului, aducând peste tot pacea, normalitatea, bucuria și viața, încât nimic din ceea ce este omenesc să nu rămână lipsit de efectele înomenirii Sale. Tâlharul de pe cruce și drepții Vechiului Testament au fost primii cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu.
După trei zile, Dumnezeirea Cuvântului reunește sufletul cu trupul Mântuitorului rămas în mormânt, înviind din morți firea umană, într-un mod de existență transfigurată, aptă pentru Împărăția lui Dumnezeu. Învierea Mântuitorului din morți a rămas cel mai mare eveniment al istoriei și, cu toate acestea, nimeni nu a văzut cum s-a produs ea. Evlavia creștină a reprezentat iconografic Învierea Domnului, fie prin ieșirea triumfală a Mântuitorului din iad trăgând după sine la viață pe protopărinții Adam și Eva și pe alți drepți ai Vechiului Testament, fie înfățișându-L pe Hristos înălțându-Se biruitor deasupra mormântului, în mână cu un steag alb prins de Sfânta Cruce, semnul biruinței și al păcii.
De fapt, El a rânduit ca Învierea să nu fie văzută de nimeni. Evangheliștii descriu numai câteva din arătările Mântuitorului de după Înviere. Deși Învierea este pe drept cuvânt dovada biruirii morții și a preamăririi lui Hristos, prin faptul Învierii, în arătările care i-au urmat, nimeni nu a fost umilit. Hristos a venit să biruie păcatul, pe inventatorul acestuia și moartea, nu oamenii, nici măcar pe chinuitorii Săi.
Venirea Mântuitorului în lume, intrarea și ieșirea Lui din timp s-au realizat cu o foarte mare discreție, dar au produs efecte cosmice: pe pământ s-au auzit coruri de îngeri, iar pe firmament a apărut o nouă stea; pământul s-a cutremurat, mormintele s-au deschis și catapeteasma templului s-a rupt în două. Cu toate acestea, Mântuitorul lumii s-a potrivit posibilităților omului de a-L recepta. S-a smerit întru toate ca toți să-L primească.
Nu s-a smerit doar până la moarte, ci chiar și în Înviere. Taina Învierii este expresia smereniei Sale, smerenie și blândețe care se vor vedea în toate arătările de după Înviere. În smerenie și ascultare de Tatăl, Mântuitorul a biruit răul din firea umană asumată, din lumea de aici și de dincolo. În uluitoarele Sale arătări de după Înviere, Hristos s-a înfățișat totuși ucenicilor discret și smerit ca aceștia să-L recepteze în deplină libertate. Până și în slava Sa Iisus se arată kenotic, adică golit de orice ar putea limita libertatea omului de a-L primi în mod real. Nu a dorit ca cineva să creadă în El constrâns de evenimentul ca atare al Învierii Sale, sau de posibilitatea de a se arăta uluind și umilind, ci din iubirea pentru El, cel mort, înviat, văzut și mărturisit ca atare de ucenicii Săi. În Hristos Domnul înviat constatăm aceeași delicatețe de dinainte de moarte, aceeași blândețe, aceeași grijă față de fragilitatea firii umane. Hristos se arată ucenicilor discret, fără să sperie și fără să oblige, dar cu o evidență de necontestat, încât nimeni din cei ce L-au văzut nu s-a mai îndoit de învierea Sa, nici măcar Toma. În arătările Sale nu a reproșat nimănui nimic, ci arătând că a împlinit toate, a spus tuturor: Bucurați-vă!
Nu a constrâns pe nimeni să creadă în El sau să-L iubească, dimpotrivă, S-a oferit și se oferă tuturor. Nu ne constrânge nici pe noi, ci stă viu la ușa sufletului fiecăruia dintre noi și bate (Apoc. 3, 2). De Îi vom deschide, va cina cu noi precum a cinat în ziua Învierii Sale cu Luca și cu Cleopa la Emaus sau vom prânzi cu El cum au prânzit ucenicii din masa Lui pe malul lacului Ghenizaret, unde nici unul dintre ucenici nu întreba: Cine ești, Tu?, ci toți contemplau deja în Hristos Împărăția lui Dumnezeu. Erau cuprinși de bucuria Învierii și de proximitatea existenței transfigurate, care nu trebuie să sperie sau să uimească pe nimeni. În arătările Mântuitorului ucenicii au văzut Împărăția lui Dumnezeu, unde toate se-mpacă. De aceea ne-au dat mărturie despre ea, ca trăind bucuria Învierii Domnului, să avem, la rândul nostru, pace și împăcare cu El, în noi și între noi. Hristos a înviat! (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 24 aprilie 2011, semnat de
pr. prof. dr. Vasile RĂDUCĂ)
