Nu amăgește ochiul cu ziduri măiestrit lucrate, însă lipsite de viață. Nici urechea prin cuvinte frumoase, dar reci, ca o lespede de mormânt. Locul acesta este mai mult decât dorința de mântuire a unor suflete ce urmează calea călugăriei. Are puterea de a impresiona într-un fel unic. Mănăstirea Mărcuș este sălașul lui Hristos, ale Cărui cuvinte – „Lăsați copiii să vină la Mine” – au înmugurit în inima maicii starețe Serafima Comșa sub expresia chipurilor a 11 orfeline (părăsite la naștere de propriile mame), pe care, mărturisește monahia, „le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu”.
Sfârșit de mai. Încă două zile, și se apropie 1 iunie. În drum spre fetițele de la Mănăstirea Mărcuș, din județul Covasna, gândesc că anul acesta voi întâmpina într-un mod inedit Ziua Copilului. Ar fi pentru prima dată când le vizitez. Zi mohorâtă, deloc potrivită pentru o astfel de întâlnire. Odată ajunsă la destinație, aproape că nu dau atenția cuvenită așezământului monahal†¦ tot cu ochii după copii. Nici urmă de ei. Curtea largă a mănăstirii e goală și liniștită. Se aude doar șuieratul vântului printre crengile pădurii de fagi care înconjoară, ca niște ziduri verzi, mișcătoare, sfântul lăcaș. Dau de o curte mai mică, îngrijită, cu iarbă și flori de toate soiurile, un foișor și mai multe leagăne. Nimic. Urc câteva trepte. Pășesc pragul unei clădiri luminoase, atent finisate, și descopăr, în sfârșit, stupul copiilor. Le aud glasurile ca de clopoțel, rostind în cor rugăciunea înainte de masă, în fața icoanei Maicii Domnului de pe peretele de răsărit al bucătăriei. La scurtă vreme, întâmpin fetele, împreună cu maica Serafima Comșa, stareța mănăstirii, în bibliotecă. Gălăgioase ca niște vrăbii, una mai frumoasă ca cealaltă, copilele sunt întotdeauna bucuroase de oaspeți. Se așază fiecare pe locul său, la mese, și, sub îndrumarea unui pedagog voluntar, se apleacă cu conștiinciozitate asupra manualelor școlare, pe care scrie clasa a II-a ori clasa a III-a.
„Eu am murit pentru Hristos”
Mama Marcela, după cum îi spun fetele, robotește în bucătărie. Ștefania, una dintre copile, învârte în mâinile mici o farfurie pe care o lustruiește cu prosopul. După ce termină de pregătit cina, femeia ia fierul de călcat și îndreaptă cutele uniformelor, abia spălate. Ștefania cea tăcută și harnică o urmărește cu privirea. Așa îi place ei, să petreacă timp în gospodărie, dând o mână de ajutor la nevoie. De fapt, fetițele au mai multe mame – supraveghetoarele care se ocupă de prepararea hranei și de menaj -, însă numai una e „mami” – maica Serafima, pe care o iubesc enorm. Nici nu ar putea simți altfel, atâta vreme cât măicuța împlinește, în mod evanghelic, sensul cel mai înalt al vieții creștine de a oferi dragoste și milă, dăruindu-se pe sine acestor copii, care până mai ieri erau ai nimănui. „Eu am murit pentru Hristos. Eu nu mai contez. Dăruindu-mă acestor copii, cred că mă încadrez foarte bine la tăierea voii (n.r., zâmbește), dar o fac cu bucurie, cu dragoste, și mă rog lui Dumnezeu să îmi dea putere în continuare”, spune maica stareță. E inedit, nu-i așa, ca în curtea unei mănăstiri, în grădini sau la strane să întâlnești copii? Toate fetițe, zâmbitoare și cuminți, istețe și comunicative, cu voci care impresionează până la lacrimi pe oricine le aude cântând la sfintele slujbe. Și când te gândești că aceste 11 flori, crescute de la două, trei luni, în grădina mănăstirii, au fost abandonate în maternitate, fiind sortite eșecului, nu poți decât să te cutremuri de lucrarea lui Dumnezeu de la Mărcuș†¦ „Toate spusele părintelui Arsenie Boca s-au adeverit în timp. Extraordinar, ce poate lucra Dumnezeu cu noi! Nimic nu e la întâmplare. Părintele Arsenie i-a spus bunicii mele din partea tatei, ucenică a marelui duhovnic, și care odihnește aici: «Suzana, tu vei face mănăstire, va ține puțin, dar cineva din neamul tău o va ridica și va dăinui. Voi nu aveți idee ce loc sfânt este acesta. Aici vor cânta îngerii din cer»”, mărturisește cu tremur în glas maica Serafima, care leagă cuvintele părintelui Arsenie de o întâmplare petrecută în urmă cu 8 ani: „Când aveau fetele vreo 3 ani, eu eram la parter, călcam niște rufe, iar ele se jucau, sus, la etaj. Deodată, le-am auzit cântând «Sfinte Dumnezeule». Așa, singure, fără să le spună nimeni. Unele dintre ele nici nu aveau 3 ani. Atunci am izbucnit în plâns și mi-am zis: «Aceștia sunt îngerii părintelui Arsenie Boca». La 3 ani, acești copii spuneau Crezul în biserică, la 4 ani cântau Sfânta Liturghie. Psalmii 50 și 142 i-au învățat din mers. Știu toată rânduiala slujbelor și cântă extraordinar.”
Chemarea locului, șoapta străbunilor
Șase ani petrecuți la mănăstirile oltene Clocociov și Brâncoveni au pregătit-o pe maica Serafima pentru misiunea ce avea să o împlinească la Mărcuș. Așa se face că, în 1991, la 23 de ani, era stareță peste o poiană, unde avea să se înalțe mănăstirea de astăzi, cu hramurile „Duminica Sfinților Români” și „Acoperământul Maicii Domnului”. „Brașoveancă fiind, am venit și eu aici, ghidată mai mult de instinct, cu câteva maici de la Mănăstirea Brâncoveni, pentru a ridica mănăstire. Plângeam în fiecare zi, ziceam că locul meu nu e aici, chiar dacă mă atrăgea într-un fel aparte. Nu am știut că bunica a făcut mănăstire în aceste locuri, care a fost mai apoi dărâmată de autoritățile comuniste. Istoria locului este foarte zbuciumată, deoarece în același loc, la începuturi, exista o mănăstire de călugări, care a fost rasă de pe fața pământului de generalul Bucow. Bunica Suzana era foarte credincioasă. A fost o martiră. A făcut închisoare, a suferit pentru credință. Nu și-a spus nimănui viața, nu a vorbit niciodată despre ea. Eu am aflat tot ce știu de la alții. A suferit pentru locul acesta, pentru credință în general. Când am venit în poiana aceasta, în anii â90, totul era aranjat. Exista deja un părinte care se ocupa de rânduiala administrativă. Eu nu eram pe nicăieri, nici măcar măturătoare pe o listă. Planurile s-au dat peste cap. Rând pe rând, maicile au plecat. Am petrecut o iarnă de una singură, într-o colibă. Urlau lupii pe la ferestre, ușile nu se încuiau foarte bine, aveam lut pe jos și o datorie foarte mare, pentru că începusem drumul de acces prin pădure. Dacă nu ar fi mila lui Dumnezeu, nu am putea face nimic. Am fost și o fire ambițioasă. În Ardeal, suntem crescuți cu da și nu. Când promiți ceva, trebuie să-ți respecți cuvântul. Mi-am dat cuvântul în fața Preasfințitului Serafim Făgărășanul, fost episcop al Arhiepiscopiei Sibiului, actualul Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale și de Nord, și a trebuit să îmi onorez promisiunea. Cu greu, am ridicat zidurile. Până și apa am plătit-o. Am mers cu traista, din poartă în poartă, așa cum a spus părintele Boca. Începutul a fost dificil, dar când Îl ai prieten pe Dumnezeu, nu mai simți greutatea. De câte ori aveam o problemă, nu știam altceva decât să mă așez în genunchi, să plâng și să mă rog Lui.”
26 iulie, o zi memorabilă
Blândă, mereu zâmbitoare, dar și fermă când e cazul, maica stareță le-a crescut cu greu pe cele 11 fetițe, cărora li s-au adăugat, pe parcurs, alții copii flămânzi și desculți, ai căror părinți nu au găsit posibilități materiale pentru a-i crește. De multe ori, „mami” este nevoită să bată la ușile oamenilor cu bani sau să apeleze la ajutorul cunoștințelor pentru a face rost de cele necesare. Nu au fost puține zilele când maica Serafima a pus cu mari eforturi, chiar umilințe, mâncare pe masă, dar nu se plânge de nimic: „Nu mi se pare că e o jertfă, așa este normal să fie, aceasta e crucea mea”.
Au fost necesari 10 ani să se împlinească voia lui Dumnezeu ca maica Serafima să crească copii, în prima casă familială din România înălțată pe lângă o mănăstire de maici ortodoxe: „În 2001 am început construirea căminului pentru fete, pe locul bordeielor în care am stat până să ne mutăm în chiliile de azi. Doi ani mai târziu, când clădirea a fost gata, complet utilată, am adus bebelușii. Numai cu ajutorul vrednicului de pomenire, părintele Nil, duhovnicul meu, s-a îndeplinit dorința de a aduce copiii. Ideea era nouă pentru timpurile acelea, ne descurcam și foarte greu, deoarece pictam biserica… Le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu, pentru că mi-au fost date de la maternitate, nu le-am ales eu. 26 iulie, ziua când le-am adus acasă, a fost foarte emoționantă. Am mers cu vreo cinci mașini să le luăm. Cea mai mică avea 3 luni, Ana, iar Elena cu Maria aveau câte 10 luni, și între ele erau alte 7 mogâldețe. Am luat 8 copii. Pe urmă au mai venit două fetițe. Le-am botezat și le-am dat nume. Toate sunt născute la zile mari. Problema a fost că atunci când le-am adus nu am avut personal, bani, lapte, pampers. Nu știam nimic. A fost o experiență unică pentru mine. Nu știu când dormeam, când mâncam, nu era timp pentru așa ceva. Am avut doar două maici care m-au ajutat. De când au venit, copiii nu au lipsit niciodată duminica și în sărbători de la biserică. De mici au fost foarte cuminți. Interesant! Mi le-a dăruit Maica Domnului așa, că nu știu ce făceam. Nici noaptea nu prea plângeau. Nu știu dacă era așa de frumos dacă le luam de la 6 ani. Nu cred. Au crescut în ochii mei, știu ce gândesc numai când se uită la mine”.
Ana, Maria-Alexandra, Andreea, Elena, Ștefania, Maria-Petruța, Nicoleta, Mihaela, Ana-Maria, Teodora, Florentina sunt numai ochi și urechi de fiecare dată când maica stareță le vorbește. Fac roată în jurul dânsei și fiecare se întrece în a-i capta atenția prin cuvinte dulci și îmbrățișări. „Viața mea aici este foarte frumoasă. Noi suntem toate surori. Îmi place să învăț, să fac treabă, să mă joc. Tatăl nostru este Dumnezeu. El ne ține în palma Lui pe toți, chiar și pe cei necredincioși. El are grijă de noi, ne pune pâinea pe masă, ne iubește. Ne rugăm Lui și El ne trimite. De exemplu, dacă niște papuci ne-au rămas micuți, ne rugăm la Dumnezeu, El ne ascultă rugăciunea și ne trimite tot ce avem nevoie”, spunea Ana, fetița cu chipul mereu luminat de zâmbet. Mihaela cea sfătoasă o secondează în afirmații, iar Elena, înțeleapta grupului, le privește înțelegătoare.
„Orfanii, adevărații copii ai lui Hristos”
Prin activitatea sa, maica Serafima urmărește integrarea treptată a copiilor în viața socială: „Noi am avut mulți copii pe care i-am ținut 1, 2 ani și apoi i-am reintegrat. De asemenea, Asociația de binefacere «Sfânta Iustina», sub a cărei egidă își desfășoară activitatea casa familială de la Mănăstirea Mărcuș, susține păstrarea legăturii cu familia natală, deci copiii pot fi vizitați oricând și pot fi scoși din această instituție privată de ocrotire dacă familia poate, la un moment dat, să le ofere condiții decente de viață la domiciliu. O parte dintre fetele noastre își cunosc părinții, dar nu sunt vizitate, și nici ele nu sunt dornice să-i cunoască. Copilele provin din familii foarte sărace, cele mai multe din comunitățile de romi”.
De asemenea, monahia Serafima atrage atenția asupra degradării morale a tinerilor noștri și a importanței pentru societate a cât mai multor centre de tipul celui de la Mărcuș: „Trebuie să fim mai atenți la ce se întâmplă cu tinerii. Nu se mai educă copiii. Sunt foarte mulți abandonați în centre. Lipsiți de afecțiune, vor refula în acțiuni negative. Ar fi bine dacă ar fi mai multe astfel de centre, dar nu e ușor. Trebuie să-ți placă, să ai capacitatea de a te dărui. Familie vreau, nu contează că suntem mulți sau puțini. Și dacă suntem puțini, să fim în același cuget. Am observat că locul acesta selectează oamenii. Nu oricine stă. Din moment ce a îngăduit Maica Domnului să fie copii, m-am gândit, până la urmă, mântuirea e individuală, iar eu voi răspunde pentru ce fac și încerc, cu ajutor, să fac cât mai mult bine”.
Dorința măicuței Serafima Comșa este să-și poarte fetele, mai departe, la facultăți. Să le vadă cu pâinea și cuțitul în mână, cum zice o vorbă din popor. Rămâne la alegerea lor dacă vor dori să se călugărească ori să aleagă viața de familie. Deocamdată, primează grija pentru o educație de calitate. Copilele au parte de lecții suplimentare după orele de curs, pe care le urmează la școala din sat, dar și de ore particulare de muzică instrumentală. „De la un an la altul, ele se măresc, trebuie bani peste tot, dar din moment ce Maica Domnului mi le-a dat, cred că mă va ajuta până la capăt. Sunt mulțumită de ele. Se comportă ca și cum Dumnezeu mi le-a trimis de undeva, dintr-un loc ales”, încheie „mami” cu broboane de rouă în ochi.
Am lăsat în urmă Mărcușul, în sunet de toacă – Alexandra și Florentina s-au întrecut în a impresiona cu talentul lor. Din proprie inițiativă, Nicoleta și Maria mi-au încărcat brațele cu margarete culese din poiană. Le-am promis că mă voi întoarce, iar în Ardeal, când îți dai cuvântul, trebuie să ți-l îndeplinești, după cum am învățat de la maica Serafima. Până la următoarea întâlnire, mi-am pus în gând să le spun tuturor apropiaților despre copiii dăruiți de Maica Domnului măicuței starețe și celor trei surori de la Mănăstirea Mărcuș. Împreună, prin mici donații, putem contribui la creșterea lor armonioasă, având ca încurajare cuvintele înțelepte ale părintelui Nil, duhovnicul mănăstirii, plecat prea devreme dintre noi: „Nu există milostenie mai mare decât cea făcută orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevărații copii ai lui Hristos. Ei vor vedea primii Împărăția lui Dumnezeu”.
Pentru donații:
Asociația de binefacere „Sfânta Iustina”
CONT: RO53RNCB0124009682180001
Deschis la BCR, sucursala din Sfântu Gheorghe cod SWIFT (BIC): RNCBROBUCV0 (ultimul caracter este cifra zero).
Pentru contracte de sponsorizare sau pachete trimise prin poștă:
Asociația de binefacere „Sfânta Iustina”
Cod Fiscal: 14152220, Orfelinatul Sfintei Mănăstiri Mărcuș, localitatea Mărcuș, jud. Covasna.
Maica stareță Serafima poate fi contactată la telefon: 0740.095.480. Puteți să le scrieți la adresa: [email protected].
(Reportaj realizat de Raluca Brodner și publicat în „Lumina de Duminică” din data de 16 iunie 2013)
