Situat în regiunea istorică Palestina, în Orientul Mijlociu, Ierusalimul este considerat oraș sfânt în cele trei mari religii monoteiste ale lumii: creștinism, iudaism și islam. În Ierusalim a luat naștere dinastia irodiană, ai cărei conducători evrei pot fi confundați în relatările cărților Noului Testament.
Atestarea documentară a Ierusalimului coboară până în mileniul al IV-lea î.Hr., când era locuit de o populație semitică. Numele ‘Urușalim’ apare inscripționat pe tăblițele de lut de la Ebla (nordul Siriei), din anul 2400 î.Hr. În sec. al XX-lea î.Hr. era locuit de canaaniți, iar opt secole mai târziu era ocupat de israeliții plecați din robia egipteană. Împăratul David (1010-970) a cucerit Ierusalimul de la iebusiți, declarându-l capitală imperială. Aducerea Chivotului Legii în oraș și începerea construirii templului au transformat cetatea în centru spiritual al triburilor lui Israel. Regele Solomon (970-930) a extins orașul spre nord, l-a înconjurat cu zid de apărare și a construit pe muntele Moria templul și palatul său personal. În anul 586 î.Hr., babilonienii conduși de regele Nabucodonosor al II-lea cuceresc Ierusalimul, distrugând templul și prădând orașul. Abia după această robie babiloniană, principele Zorobabel și arhiereul Iosua reconstruiesc cel de-al doilea templu, în anul 516. Urmează o stăpânire greacă, întrucât Alexandru cel Mare (336-323) cucerește orașul în anul 332 î.Hr., fără luptă, acordând libertate religioasă evreilor, principiu respectat și în timpul stăpânirii ptolemeilor egipteni. Când stăpânirea a îngrădit libertatea de cult, iudeii au replicat prin revolte: regele seleucid Antioh IV Epifanes încearcă elenizarea forțată a evreilor, interzicând, în 198, Tora și circumcizia. Se declanșează astfel revolta fraților Macabei, în timpul războaielor dintre 167 și 165 recucerindu-se templul, prilej cu care evreii prăznuiesc până astăzi ‘Hanuka’ – sărbătoarea luminilor.
În anul 63 î.Hr., Pompei include Ierusalimul în campania sa de reorganizare politică a Orientului, așezând cetatea sfântă a iudeilor sub stăpânirea Imperiului roman. Ierusalimul avea să-și închidă porțile atât pentru creștini, cât și pentru evrei. Istoricul Eusebiu de Cezareea amintește că, înainte de anul 66, creștinii din Ierusalim părăsesc cetatea, în urma unei proorocii împărtășite liderilor comunității, și se mută în Pereea, la Pela. În anul 70, Ierusalimul cade pradă asediului trupelor romane conduse de Tit, în timpul căruia templul este distrus. După jumătate de veac, împăratul Adrian (117-138) interzice evreilor, sub pedeapsa cu moartea, accesul în Aelia Capitolina, cetatea păgână organizată în locul Ierusalimului. Abia în secolul al IV-lea legea este amendată, evreii primind acces în Ierusalim o singură dată pe an, la 8 august, pentru a comemora, la zidul plângerii, distrugerea templului din anul 70.
Dinastia irodiană: cine au fost Irozii?
În timpul dominației romane se ajunge la ‘plinirea vremii’, pruncul Iisus Hristos vestit de prooroci născându-Se în Betleemul Iudeii. În relatările biblice întâlnim o serie de conducători iudei cu numele Irod, aceștia putând fi cu ușurință confundați.
Procurator al provinciei începând din anul 47 î.Hr. și rege al Iudeii numit de Marc Antoniu în anul 40, Irod cel Mare sau Idumeul cucerește în anul 37 Ierusalimul ocupat de parți și de Antigonus, ultimul macabeu, aliatul lor. După bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., Irod cel Mare intră în grațiile împăratului Octavian August (27 î.Hr. – 14 d.Hr.), învingător în lupta cu Marc Antoniu. Cu titlul de ‘rege asociat și prieten al poporului roman’, Irod cel Mare restaurează cel de-al doilea templu, întărește fortăreața Antonia și întemeiază orașele Cezareea Palestinei și Sebaste, în Samaria. Este primul conducător iudeu care renunță la demnitatea de mare arhiereu, limitând totodată competențele Sinedriului. A avut zece soții și șase copii, pe doi dintre aceștia ucigându-i în ultimii ani ai domniei sale (7-4 î.Hr.) În această perioadă Se naște, în Betleem, Mântuitorul Hristos. Irod cel Mare este prezent în Evanghelia după Matei în episoadele ce relatează dialogul cu cei trei magi de la răsărit și porunca de a ucide ‘pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos’ (Matei 2, 16). A murit după 34 de ani de domnie, în anul 4 î.Hr., iar regatul Iudeii a fost împărțit între fiii săi: Arhelau, Irod Antipa și Filip.
În anul 6 d.Hr., regatul Iudeii și Samariei sub conducerea lui Arhelau, fiul cel mare al lui Irod, devine provincie romană administrată de un procurator. Cel de-al cincilea procurator roman avea să fie Ponțiu Pilat, autoritate politică în timpul căreia a fost răstignit Mântuitorul Hristos, în jurul anilor 30-33. Autoritatea religioasă supremă iudaică a rămas Sinedriul, condus de marele arhiereu. Dintre aceștia, Ana (6-15) și ginerele său Caiafa (18-36) au fost implicați direct în judecarea Mântuitorului.
Irod Antipa este fiul cel mic al lui Irod cel Mare, rege în partea de nord – Galileea și Pereea (4 î.Hr. – 39 d.Hr.). În timpul său, Iosif și Maria se întorc împreună cu pruncul Iisus din Egipt în Nazaret. Irod Antipa apare în Noul Testament cu numele de ‘Irod Tetrarhul’ sau ‘regele Irod’. Este cel care poruncește uciderea Sfântului Ioan Botezătorul, care îl mustra pentru că trăia cu Irodiada, soția fratelui său Filip, care încă trăia. Iosif Flaviu, în lucrarea ‘Antichități iudaice’, arată că motivul execuției ar fi fost teama regelui de o răscoală a adepților lui Ioan Botezătorul. Mântuitorul Hristos l-a numit ‘vulpe’, atunci când unul dintre farisei L-a avertizat că Irod caută să-L ucidă (Luca 13, 32). Tot Evanghelistul Luca relatează întâlnirea dintre Iisus Hristos și Irod Antipa, în timpul procesului Mântuitorului, când Iisus refuză să-i răspundă. În anul 39 a ajuns la Roma pentru a obține titlul de rege, dar s-a ales doar cu un exil în sudul Galiei, fiind acuzat de complot: Irod Agripa I obținuse deja, în 37, promisiunea regatului Iudeii de la împăratul Caligula.
Irod Agripa I (41-44) restaurează marele regat al lui Irod cel Mare, bunicul său, prin stăpânirea asupra Samariei și a Iudeii adăugate regatului de Nord. Pornește o serie de persecuții asupra creștinilor, întemnițând pe Sfântul Apostol Petru și ucigând pe Sfântul Apostol Iacov (F. Ap. 12, 1-3). Pentru că a fost adulat de popor ca zeu în Cezareea Palestinei, a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea, mâncat de viermi (F. Ap. 12, 19-23).
Ultimul dintre Irozi este Irod Agripa II, fiul lui Agripa I. În anul 60, împreună cu procuratorul Festus, audiază pe Sfântul Pavel, înaintea trimiterii la Roma spre judecată, exclamând la sfârșitul prelegerii Apostolului Neamurilor: ‘Cu puțin de nu mă îndupleci să mă fac și eu creștin!’ (F. Ap. 26, 28)
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 12 martie 2012)
