„Dincolo de fire.” Expresie în spatele căreia expediem uneori, cu lejeritate, ceea ce ne depășește priceperea, rațiunea. În urmă cu mai bine de 60 de ani, în perioada de apogeu a stalinismului autohton, frica de autorități mai întâi, apoi ignoranța și indiferența oamenilor au zăvorât în uitare cel mai tulburător și impresionant eveniment, de „dincolo de fire”, petrecut în anii †™50, în neînsemnatul pe atunci Țăndărei, un sat din Bărăganul ialomițean: apariția miraculoasă a unor icoane pe acoperișul și pe geamurile Bisericii „Sfinții Voievozi” din sat și pe o clădire a gării, înainte și imediat după Sfintele Paști.
Rememorarea acum, după mai bine de 60 de ani, a apariției miraculoase, în preajma Sfintelor Paști, a unor icoane pe biserică și pe o clădire a gării din Țăndărei, sat prăfuit, uitat, pierdut undeva prin mărăcinii Bărăganului pe vremea aceea, a implicat o anume reținere, pe care mărturisim că am avut-o și noi. Dar mărturia convingătoare a domnului arhitect Liviu Găgescu, din București, unul dintre puținii martori oculari ai fenomenului, dispus să vorbească sincer și cu curaj despre eveniment, ne-a determinat să pornim pe urmele întâmplării. Și nu am regretat, pentru că la Țăndărei-sat am avut prilejul să descoperim o tainică lucrare a lui Dumnezeu. Altceva nu credem a se fi petrecut atunci, acolo.
Liviu Găgescu și icoanele din zorii Învierii
Prin anii 1950-1951, Liviu Găgescu locuia cu familia la Țăndărei, forțați să se tot „pitească politic”, pentru „crima” părinților de a fi intelectuali și de a deține o neînsemnată decorație primită de tatăl dânsului pe Frontul de Răsărit.
„Discutăm despre o perioadă foarte critică a neamului românesc, în care represiunea bolșevică se apropia de apogeu. Atunci aveam cinci sau șase ani. Într-o dimineață, s-a răspândit vestea în sat că au apărut icoane pe biserică și pe alte clădiri, între care și pe cea a administrației CFR. Împreună cu sora mea, mai mare cu 8 ani decât mine, am mers să vedem «miraculoasa expoziție».
Am ajuns destul de repede la Biserica «Sfinții Voievozi». Era dimineața, după noaptea de Înviere. Acolo, multă agitație. Ce îmi aduc aminte, și nu îmbin cu amintirile altora, pentru că în familie s-a vorbit doar de trei sau de patru ori despre lucrul acesta, sunt următoarele: acoperișul bisericii era argintiu și pe el se vedeau niște siluete mari de sfinți. Aveau haine purpurii și efigii aurii. Acoperișul, în două ape, avea streașina destul de înaltă. În mod normal, înclinația ar fi trebuit să ascundă privitorilor acele chipuri de sfinți. Și, totuși, noi le vedeam abătute, ca și cum le-am fi privit din aer. Și pe ferestre erau icoane foarte clar pictate. Nu semănau deloc cu vitraliile. Era cu totul altceva. Era pictură bizantină, mi-am dat eu seama mai târziu. Pe o ocniță, era desenată, cu o linie albă, foarte elegantă și foarte sigură, o operă de artă minunată: Maica Domnului cu Pruncul în brațe. Icoana se afla puțin deasupra nivelului ochiului de copil. Îmi amintesc că și pe geamurile școlii din apropierea bisericii au apărut icoane asemănătoare. Se pune problema așa: «Stai măi, ce înțelegea copilul acela despre treaba asta?» Iată ce spun eu acum: cele mai puternice emoții și amintiri sunt cele din prima copilărie. Apoi, și asta nu o poate contesta nimeni, un sat întreg a asistat la eveniment! După aia, ne-am dus și la gară. Acolo era mare agitație. Blocul era al administrației de stat. Și să apară tocmai pe el icoane nu prea era de dorit! Niște femei de serviciu se tot străduiau să șteargă de pe ferestrele de la etajul clădirii icoanele și nu reușeau deloc. Și aici era Maica Domnului cu Pruncul, dar și alți sfinți. Era vorba de zeci sau poate sute de metri de pictură religioasă, executată în condiții impecabile, la biserică și pe clădirea gării. Se sesizaseră și autoritățile. Niște tovarăși le cereau autoritar femeilor să șteargă imaginile acelea și încercau să împrăștie lumea. Dar oamenii nu se împrăștiau. Simțeau satisfacție că puterea noului regim era depășită, pusă la îndoială de eveniment. Ulterior, autoritățile au încercat să dea diverse explicații: ba că americanii au «proiectat» imagini obscurantiste, ba că în preajma Paștelui femeile șterg geamurile cu petrol lampant și că în irizările produse de gaz habotnicii ar fi văzut icoane! Dar petrolul folosit de gospodine nu era lăsat pur și simplu pe sticlă. Se freca bine cu o cârpă să nu mai rămână nimic. Era mare rușine în sat să ai geamurile năclăite de petrol! Dar icoanele de pe acoperișul bisericii și cele de pe clădirea gării tot irizări să fi fost? Nu avea timp cineva ca în cele cinci sau șase ore trecute de la slujbă să «picteze», neobservat, atâția metri de «irizații». Ar fi trebuit ca zeci de specialiști să lucreze cel puțin o lună pentru a realiza acele icoane! Ne-am întors acasă. După câteva zile, imaginile s-au estompat de la sine. Mulți ani nu s-a vorbit deloc despre această treabă. Cu totul întâmplător, cu câțiva ani în urmă, mi-am adus aminte de eveniment și am scris o scrisoare către redacția unei reviste centrale, în care am povestit întâmplarea. Publicația a făcut ulterior și o anchetă jurnalistică pe această temă la Țăndărei. Nu de mult, aflându-mă în apropierea Bisericii «Mihai Vodă», m-a oprit o doamnă în vârstă, Victoria, pe care o cunoșteam, care mi-a povestit că în Galați, în aceeași perioadă, adică 1950 sau 1951, s-a întâmplat același fenomen. Avea atunci 15 ani și o trimisese mama dânsei să aducă ceva din oraș. Așa a văzut peste drum, lângă o clădire mare din oraș, lume multă, agitată. A reușit să se strecoare printre oameni. Pe ferestrele acelei clădiri erau icoane pictate, pe care nu avea cine să le deseneze peste noapte. Și, ca și la Țăndărei, autoritățile încercau să împrăștie lumea. Ulterior, a aflat că pe mai multe case importante ale orașului s-a văzut așa ceva. Un bun prieten mi-a povestit despre fenomene asemănătoare petrecute în Rusia în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. A apărut și o carte despre acestea, tradusă și la noi. Acum, în ciuda faptului că am o pregătire materialistă, cred că atunci, la Țăndărei, s-a petrecut o minune cerească. Un miracol, un semn trimis oamenilor de Dumnezeu într-o perioadă foarte dramatică din istoria țării. De asta sunt convins. Nu au venit americanii să ne proiecteze icoane pe pereții și pe ferestrele bisericii din Țăndărei! Nici legionarii nu au pictat peste noapte acele imagini, cum susțineau autoritățile. Toată noaptea de Paști mișunau patrulele prin sat. Ar fi fost imposibil. Pentru mine, evenimentul a avut urmări destul de târziu. Pe la vreo 40 de ani, m-am apropiat de Biserică. Nu am avut în familie o educație religioasă anume. Părinții mei erau oameni cu mentalități «moderne», care voiau să fie și ei la fel cu europenii, cu idei «progresiste», materialiste”, ne-a mărturisit arhitectul Liviu Găgescu.
Trei martori din Țăndărei vorbesc despre icoane
După întâlnirea de la București cu domnul arhitect, am mers la Țăndărei, am vizitat biserica și celelalte locuri în care au mai apărut icoanele în acei ani. Am stat de vorbă cu alți martori oculari, și iată ce am mai aflat.
Profesorul de istorie Iosif Tătăreanu, martor și el al evenimentului, are acum 72 de ani și este una dintre cele mai respectate persoane din urbe. A scris monografia orașului Țăndărei. De aceea, declarația domniei sale nu poate fi pusă la îndoială: „Aveam atunci 8-9 ani. La capătul străzii acesteia era o clădire destinată automatizării lucrărilor CFR de la Țăndărei. La primul etaj al ei, pe ferestre, au apărut chipuri de sfinți. Lumea a auzit și a început să vină în număr mare, și din Țăndărei, și din localitățile învecinate. Cei de la partid au încercat să șteargă sticla, dar nu au reușit. Milițienii încercau și ei să împrăștie lumea. Eu am văzut icoanele numai pe geamuri, erau colorate, ca și cum ar fi fost pictate în structura sticlei. Era Maica Domnului cu Pruncul. Oamenii ziceau că este vorba despre o minune dumnezeiască. Fenomenul a ținut câteva zile, după care icoanele au dispărut, așa cum au apărut. Clădirea aceea a fost demolată foarte greu, cu dinamită, după câțiva ani”.
În apropierea Bisericii „Sfinții Voievozi” locuiesc Procop Ivanciu, de 80 de ani, și Georgeta Ivanciu, soția lui, de 79 de ani, și ei martori ai evenimentului din anii †™50.
„Eram flăcăiandru pe atunci și locuiam la tata, nu departe de biserică. Parcă era înainte de Paști. Au apărut niște icoane ale Maicii Domnului, undeva în spatele bisericii, și oarecum lateral, pe latura de nord. Erau niște chipuri de sfinți pe geamuri… Mi-a fost și cam frică. S-a auzit un vuiet și a început cu niște licăriri cu chipuri de sfinți. Eu le-am văzut cam pe la prânz, nu mai știu cât a ținut… Se adunase acolo o groază de lume. Ne-am zăpăcit și noi cu vederile alea! Mi-a fost frică, mă gândeam la alte necazuri, era atunci după război și fiecare credea în felul lui…”, ne povestește nea Procop.
Mătușa Georgeta își amintește și ea povestea icoanelor: „Când s-a zvonit prima dată, lumea era aici la gară. «Ce e, ce e? La cantonuâ CFR-ului a apărut Maica Domnului cu Iisus în brațe!», spunea lumea și se ducea acolo. Oamenii își făceau închipuiri: că s-au șters geamurile cu gaz, cu ziare, că nu știu mai ce… Toată lumea era curioasă. Și m-am dus și eu, că acolo era centruâ. Și am văzut și eu o icoană pă geam, la etaj, de vreo 40 de centimetri. Era Maica Domnului cu Pruncul. Era colorată cu bleu, cu galben, cum sunt icoanele. A durat cred vreo săptămână… Miliția nu te lăsa să te apropii. Tot atunci, aici, spre stadion, era o casă, a luâ Nicolae Anghel, și se spunea că a apărut și acolo o icoană pă geamuâ prăvăliei lui. Venea, maică, lumea de prin satele vecine cu căruțele să vadă icoanele ca la Maglavid!”, își amintește bătrâna.
Preoții au auzit despre minune de la credincioși
Părintele Marian Pătărlăgeanu, protopop de Fetești, slujitor aici din 1997, ne-a relatat și sfinția sa ce a auzit de pe la credincioși cu privire la aparițiile de la biserică din anii †™50: „Lăcașul acesta datează din 1839, fiind ctitoria unui catolic francez, Filip Lenciu, «cavaler de mai multe ordine împărătești și dicheofilax» (împărțitor de dreptate) pe vremea voievodului Alexandru Dimitrie Ghica, cum scrie în pisanie. În 1916, bulgarii care au invadat țara au incendiat biserica și i-au ars odoarele. Referitor la acest eveniment, mi-au povestit mai mulți credincioși despre apariția Maicii Domnului pe sticla turlei bisericii și pe un turn al CFR-ului. Vestea a făcut repede înconjurul zonei. O perioadă de câteva luni, au venit aici oameni cu căruțele din împrejurimi ca să se închine, într-un adevărat pelerinaj. Comuniștii au mobilizat oameni să curețe acele icoane, spuneau că ar fi fost vorba despre iluzii optice și altele de genul acesta. În arhivele noastre, nu se păstrează, din nefericire, nici o referire la eveniment”.
La rându-i, părintele Teodor Bârsan, slujitor la biserică din 1986, ne-a mărturisit: „Nu mai rețin anul, dar mama mi-a zis că și la Săveni, la 5 km de Țăndărei, s-a auzit despre evenimentul petrecut atunci aici. Au fost persoane de acolo care au văzut icoanele de la biserică, dar și pe cele de la gară. După ce am aflat și eu despre acest eveniment, am discutat cu cineva de aici, de pe strada Duzilor, cu soții Cursaru, care au peste 90 de ani. Ei mi-au spus că aici, la biserică, pe geamul de sus, de la turlă, a apărut o imagine care semăna cu Maica Domnului”.
Despre acest eveniment am lăsat să vorbească martori oculari și slujitori ai altarului. Timpul a acoperit minunea, căci nu credem a se fi întâmplat altceva atunci, iar oamenii, temători, ignoranți sau indiferenți, au expediat-o ușor în spatele expresiei „dincolo de fire”, neînțelegând că la Dumnezeu totul este posibil. Poate doar lacrima de mir de pe chipul Maicii Domnului cu Pruncul, dintr-o veche icoană aflată în biserică, care a început să plângă neînțeles, de la sine, acum vreo trei ani, despre care părinții se sfiesc să vorbească, ar putea spune mai mult despre ce s-a întâmplat atunci la Țăndărei.
