Multe sunt cursele vrăjmașilor diavoli față de tinerii zilelor noastre. Pentru a le alunga, este nevoie în primul rând de disciplina minții, care trebuie curățată de ispita îndreptățirii de sine, „râvna cea rea”, socotită de Sfântul Isaac Sirul o „mare boală”. Toate complicațiile gândirii pervertite, căutătoare de răspunsuri „paranormale”, de ghicitorie, superstiție, dezlegări de vise și vedenii – și altele asemenea – sunt asemănate de către Sfântul Ioan Scărarul aceluia „care aleargă după umbra sa și încearcă s-o prindă”.
Potrivit învățăturii noastre dreptslăvitoare, Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru ca să-l elibereze pe om de păcat, de moarte și de orice influență nefastă a Satanei, restaurându-l și dându-i putința de a redeveni Fiu al lui Dumnezeu (după har), prin credință și fapte bune.
Lucrarea izbăvitoare a lui Hristos are ca obiect firea omenească cea căzută, pe care diavolul de la început a robit-o prin diferite forme atrăgătoare, dar în același timp înșelătoare. Niciodată diavolul nu a fost și nu-i va fi omului decât dușman, căutând prin toate mijloacele să-l atragă, să-l înșele și să-l piardă. Cel înșelat este atras prin câteva metode distincte:
1. Mândria, credința în puterile sale, îmbătarea cu activitatea sa.
2. Dragostea pătimașă pentru viața pământească.
3. Lipsa simțământului păcatului.
Având bine conturate în ființa sa cele trei metode, omul zilelor noastre dezvoltă înlăuntrul său alte forme ale căderii de natură ocultă (magie, superstiții, vrăji, false minuni) sau de natură idolatră (noii idoli ai omenirii: sporturi, genuri muzicale, vedetele, precum și adicțiile sau dependențele de alcool, droguri, jocuri, bani, tutun, internet, TV) – dar ca rădăcină și izvor având pe același „tată al minciunii”, diavolul. Alții au un cult al muncii exagerate, neglijând familia și viața adevărată, cu greutățile și bucuriile ei.
În rândul tinerilor de astăzi, își fac loc tot mai mult tot felul de practici și convingeri străine de spiritualitatea noastră, ca de exemplu: yoga, radiestezia, reiki, bioenergia, atractivitatea pătimașă, plictiseala sau lehamitea, frumusețea exploatată în mod pervers, reprezentarea disimulată a patimilor și crimei.
Ce-i de făcut?
Sigur, toți vor spune că omul este liber și că în virtutea acestei libertăți poate să facă ce vrea. Suntem de acord că nevoia de libertate este primordială și universală. Și înainte de Hristos, în anii Vechiului Testament, Dumnezeu strigă: „Omule, am pus înaintea ta două lucruri: focul și apa. Alege și ia. Dacă îți vei întinde mâna la apă, te vei răcori. Dacă o vei întinde la foc, te vei arde” (I Sirah 15, 16). Apa răcoroasă este adevărul Sfintei Scripturi, învățătura lui Hristos, dogmele Sfintei noastre Biserici. Focul ce arde reprezintă înșelarea, corupția, răutatea, furtul, minciuna, calomnia, mărturia mincinoasă, desfrânarea, blasfemia, crima. Omul veacului nostru ce alege?
Aici e tragedia. Măreția omului, cum am spus, este libertatea. Dar tot ea este și tragedia lui. Libertatea este un cuțit cu două tăișuri: folosește sau nu folosește? Este un avantaj sau un dezavantaj? Chestiunea aceasta este mare și complexă. Cu toate că libertatea presupune pericolul, nu încetează să fie un avantaj și un privilegiu al omului, cu condiția să fie folosită cu responsabilitate.
O greșeală mare a tinerilor zilelor noastre este aceea că și-au împropriat convingerea că toate pot fi atinse; că religia creștină este un sistem filosofic, argumentat și expus logic, că oamenii, în starea lor actuală (morală, religioasă, intelectuală), pot să-și însușească orice adevăr și credință. Iar despre faptul că creștinismul este Viață, adeseori nu vor să știe. În loc să iubească Adevărul și să se închine lui, ei îl pun la îndoială și polemizează cu el. Spunea Petre Țuțea: „Două adevăruri, nici un adevăr, că singurul Adevăr este Dumnezeu”. Datoria noastră, a creștinilor ortodocși, este să ne înțelegem credința pe două căi: făcând cunoștință cu ea și trăind-o.
Persistența în rău a demonilor este paradigma atracției nefericite în vârtejul patimilor, care creează o dependență cronicizată, după cum precizează părintele D. Stăniloae: „Hotarul oricărei patimi e să nu aibă hotar, ca și fericirea veșnică. Patima are și ea o sete de infinitate și chiar un progres la infinit, o sete de infinitate în direcția nimicului, la al cărui capăt nu se poate ajunge niciodată, odată ce existența e creată de Dumnezeu. Aceasta poate fi, în parte, o explicare a veșniciei iadului. E o sete spre o existență aparentă, dar în realitate tot mai inconsistentă. La hotarul ei nu se poate ajunge niciodată, pentru că făptura e ținută în existență de Dumnezeu, și ea trebuie să se miște la nesfârșit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca să cuprindă tot mai mult din El, fie împotriva Lui, mișcare care e și ea nesfârșită, pentru că El fiind infinit, niciodată făptura nu ajunge să nege tot ce este El”.
Multe și felurite sunt cursele meșteșugite ale vrăjmașilor diavoli față de tinerii zilelor noastre. Pentru a le alunga, este nevoie în primul rând de disciplina minții, care trebuie curățată de ispita îndreptățirii de sine, „râvna cea rea”, socotită de Sfântul Isaac Sirul o „mare boală”, care îndepărtează pe om de întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciunea curată. Toate complicațiile gândirii pervertite, căutătoare de răspunsuri „paranormale”, de ghicitorie, superstiție, dezlegări de vise și vedenii – și altele asemenea – sunt asemănate de către Sfântul Ioan Scărarul aceluia „care aleargă după umbra sa și încearcă s-o prindă”.
De aceea, mijlocul cel mai eficient de a nu rătăci de la cale și de a nu cădea pradă demonilor este acela de a ne îndeletnici mereu cu citirea Sfintelor Scripturi, a Sfinților Părinți și a Vieților Sfinților. Această lectură ne descrie în mod concret tărâmul spre care năzuim; oferă credinței noastre imagini, idei, simțăminte; ne arată calea, ne încurajează și ne încălzește inima. Cine s-a hotărât să meargă pe această cale, pleacă de la gândul incontestabil că mai presus decât opera mântuitoare a lui Hristos n-a existat și nu va exista niciodată nimic, pe parcursul întregii istorii omenești. Dacă vom cerceta viețile marilor genii sau conducători lumești, la toți vom găsi și imperfecțiuni, doar în Fiul blând al Mariei vom afla tot ceea ce este minunat, tot binele și frumosul la care s-a gândit vreodată omenirea.
Să privim acest Chip, să-L clarificăm și să-L adâncim în noi înșine, să trăim cu gândul la El și să-I dăruim inima noastră. Aceasta este adevărata viață în Hristos. Dacă se întâmplă aceasta, atunci va veni și liniștea deplină a inimii, pacea și bucuria despre care vorbea Sfântul Efrem Sirul: „Împacă-te cu tine însuți, și se va împăca cu tine tot Universul”. Pentru aceea, viața nu trebuie trăită în neștiință, în nepăsare. În jurul nostru și în noi înșine are loc o luptă duhovnicească, „războiul nevăzut” – cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul, în renumita sa carte cu același nume. Iar Sfântul Apostol Pavel lămurește lucrurile: „Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății răspândite în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Părintele Mitropolit Augustin de Florina zice: „Gloanțele ca ploaia. Cad capete! Dușmanii cei nevăzuți întreprind atacuri în fiecare ceas și în fiecare clipă. Sufletele nemuritoare sunt în pericol. De aceea și noi să fim priveghetori. Nu la somn, ci la arme, la armele cele duhovnicești! În această luptă, Hristos nu ne-a lăsat fără arme. Duh este vrăjmașul, duhovnicești sunt și armele împotriva lui. Dintre ele, enumerăm pe următoarele: credința, rugăciunea, postul, smerenia și Cinstita Cruce. Dacă vom folosi aceste arme, atunci vrăjmașul va fi biruit și se va împlini cu fiecare din noi cuvântul triumfător al lui Hristos: «am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer»” (Luca 10, 18). (Articol apărut sub semnătura Pr. Toader Crâșmariu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 14 octombrie 2013)
