Duminica a doua după Paști (a Sfântului Apostol Toma)
[†¦] În Hristos cel înviat este viața dumnezeiască, pentru că în El e și moartea omului luat în El însuși și amândouă acestea sunt active și în noi. „Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca și viața Lui să se arate în trupurile noastre” (2 Cor. 4, 10). Din puterea morții, dar și a Învierii Lui murim păcatului și viem lui Dumnezeu. „Iar dacă Hristos locuiește în voi, trupul vostru este mort pentru păcat… Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Hristos din morți (deci și Duhul lui Hristos, n.n.), locuiește în voi,… vii va face și trupurile voastre” (Rom. 8, 10-11).
Locuri ca acestea se pot înmulți încă foarte mult. Conținutul lor a fost făcut explicit în multe feluri de Sfinții Părinți. Acest conținut se poate rezuma în următoarele: Trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina transparență duhovnicească și în această calitate s-a umplut de sfințenie, de îndumnezeire, aflându-se așa în fața Tatălui. Dar această sfințenie, transparență și îndumnezeire ni se comunică și nouă prin împărtășire de trupul Său și deci Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci și intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, comuniune la început pentru noi virtuală, dar având să devină comuniune actualizată, prin sălășluirea lui Hristos prin Duhul Său în ființa noastră.
Hristos și trupul Său jertfit, iar prin aceasta sfințit, pnevmatizat și transparent pururea în fața Tatălui, e ca un miros de bună mireasmă înaintea Lui, arătând prin aceasta deplina predare a Sa, ca om, Tatălui, deplina comuniune cu Tatăl în Duhul Sfânt. Acesta e sensul spiritual al expresiei „jertfă întru miros de bună mireasmă”, atât de des folosită de Sfântul Chiril din Alexandria.
Starea Lui de jertfă binemirositoare în fața Tatălui e starea de completă predare Tatălui, ca opusă oricărei posibilități de afirmare de Sine a Sa ca om. E o stare destinată să fie izvorul unei stări asemănătoare în ceilalți oameni. De aceea, Hristos trebuie să Se afle permanent în această stare. Nicolae Cabasila zice: „Hristos S-a gândit să păstreze pe trup mărturia jertfei Sale și să poarte pe El pururea urmele rănilor Sale dobândite în clipa răstignirii, vrând să arate prin aceasta că și la venirea a doua oară în lumina orbitoare va fi pentru robii Săi același răstignit și împuns, rănile acestea ținând loc de podoabe împărătești„1. Aceste răni nu sunt numai niște amintiri, ci au o actualitate permanentă în Hristos. Dar ele sunt și puterea Lui care iradiază în noi. El e într-o continuă predare a Sa Tatălui, ca izvor de moarte jertfelnică pentru orice om față de păcat, ca izvor din care fiecare se împărtășește de buna mireasmă a jertfei Lui spre a o înfățișa Tatălui, ca opusă relei miresme a păcatului, a afirmării unei independențe în plăcere și mândrie. „Nu e nici o îndoială că păcatul este în noi o stare tristă și rău mirositoare. Viața tristă și rău mirositoare se transformă însă prin Hristos într-o bucurie. Prin credință, Hristos transmite omului buna mireasmă. Noi ne oferim prin Hristos lui Dumnezeu, căci El este cel ce curățește prin jertfa Sa pe păcătoși și spală spiritual pe cei ce se află în necurăție. Prin Hristos ne oferim și noi, prin El avem curajul, noi, cei necurați, să ne apropiem. Dar noi ne apropiem prin credință și ne oferim Tatălui ca bună mireasmă numai dacă încetăm să existăm pentru noi, dacă avem în noi numai pe Hristos ca bună mireasmă spirituală„2. Dar această stare de jertfă reală în care Se află El e și o stare de compătimire reală cu noi, care ne pătrunde și pe noi.
Cum se vede, sfințenia ca transparență pnevmatică sau ca bună mireasmă, deci ca predare a lui Hristos ca om în fața Tatălui, ne face părtași și pe noi la ea, deci și la dragostea Tatălui față de noi, realizând comuniunea noastră cu El. Așa cum s-au urcat preoții și fruntașii lui Israel cu Moise și Aaron pe munte, așa ne ridicăm și noi la Tatăl, cu Hristos și ajungem aproape de El, curățindu-ne în sângele Lui, Care „Și-a dat trupul întru miros de bună mireasmă„3. Căci prin Hristos „avem aducerea noastră la Tatăl și am ajuns aproape de El„4. Am câștigat această intimitate cu Tatăl, pentru că am intrat într-o familiaritate cu Hristos, Fiul Lui. „Tatăl și Dumnezeu îi învrednicește de privire și îi cunoaște numai pe cei ce au o familiaritate duhovnicească cu Fiul și care s-au recunoscut prin Duhul în El și s-au îmbogățit prin El.„5 Ne învrednicește pentru predarea lui Hristos, dar și pentru compătimirea Fiului Său față de noi, stare în care rămâne El permanent. „Familiaritatea duhovnicească” cu Fiul înseamnă o unire cu Hristos prin Duhul, Care e o transparență a Lui pentru noi ca să ne facă și pe noi transparenți Lui, penetrându-ne în Euharistie de trupul Lui.
Pe măsură ce devenim și noi transparenți lui Hristos, El nu mai e o realitate obiectivă pentru noi, nici una subiectivă, ci El și noi ne aflăm într-o unitate reală, dincolo de obiectivitate și subiectivitate. El e în noi și noi în El, fără să ne confundăm. În relația cu Hristos am depășit subiectivitatea, ne aflăm în Hristos ca în realitatea cea mai obiectivă, dar și cea mai subiectivă. Această transparență trupească înseamnă și o transparență sufletească, și prin amândouă se realizează transparența lui Hristos ca persoană, care înseamnă o mare sensibilitate și iubire a Lui. Aceasta ne face și pe noi sensibili față de El și delicați între noi.
Prin Înviere, prin faptul că trupul Lui transparent, iradiant de iubire, ne penetrează, Însuși El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul și cu dumnezeirea din El. Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin credință. „Hristos Se sălășluiește deplin în noi prin împărtășirea Duhului și nu S-a împărțit, cum spune Pavel” (1 Cor. 1, 13)6. „Punându-Și sângele pentru noi, a desființat moartea și a nimicit strică-ciunea; și așa ne face ai Săi, ca unii ce nu mai trăim viața noastră, ci mai degrabă viața Lui„7. La iubirea Lui, răspundem cu iubirea noastră, prin care renunțăm la noi, cum a renunțat El la Sine.
Cei ce sunt în această intimitate cu Fiul primesc prin Duhul o lărgime în viața și cunoștința lor, din lărgimea vieții Fiului ca om, înaintând spre statura spirituală a lui Hristos: „Hristos ni Se dă nouă mort, înviat și înălțat la cer, lărgind prin Duhul în chip spiritual inimile celor ce-L primesc„8. Viața lui Hristos a devenit viața noastră. Incoruptibilitatea trupului Său înviat lucrează în noi în vederea învierii noastre. Orizontul nostru s-a lărgit prin Hristos cel înviat, a depășit orizontul fenomenelor fizice și psihice care se repetă în fond, sfârșind în moarte. Legea ne închidea orizontul, lăsându-ne în afara comuniunii cu Dumnezeu în Hristos. „Căci ne lărgim și noi prin credință (prin încredere) și iubire, dar numai înrădă-cinându-ne în Hristos. Pentru că legea era strâmtă și mintea închinându-se la idoli era îngustă.„9 Cu Hristos, care a urcat prin Jertfă și Înviere, urcăm și noi la vârfurile cunoașterii lui Dumnezeu și ale vieții dumnezeiești prin curățire de patimile egoiste. Acum privim cu fața descoperită, prin transparența trupului lui Hristos, slava neplafonată și veșnică la care s-a ridicat omul în El. Prin aceasta ea se oglindește și în noi (2 Cor. 3, 18)10.
Dacă Fiul îi înfățișează Tatălui buna mireasmă a omului predat cu totul Lui, și odată cu El și pe noi, nouă Fiul ne comunică nu numai puterea acestei bune miresme a predării, și deci a renunțării la orice egoism, ci și buna mireasmă a cunoașterii de Dumnezeu la care a ajuns prin aceasta omul în Hristos, sau buna mireasmă a cunoașterii celei mai înalte de Dumnezeu prin umanitatea Lui Hristos. „Căci prin Sfinții Apostoli Domnul nostru Iisus Hristos ni S-a arătat ca miros de bună mireasmă a cunoașterii lui Dumnezeu și Tatăl.„11
Slava ce o avem este una cu iradierea acestei bune miresme, dar este totodată iradierea Per-soanei unice divino-umane, pentru Care trupul nu-i o barieră. Căci, deși trupul e prilejul trăirii comuniunii cu Persoana lui Hristos, uităm de trupul Lui, cum uităm și de al nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. 5, 16; 12, 2). Desigur, toate acestea sunt în mare măsură o virtualitate pentru aproape toți credincioșii; dar o virtualitate reală, din care luăm puterea spre învierea noastră pentru viața viitoare. „Căci cele în Hristos sunt făptură nouă și ne-am înnoit în El spre sfințenie și nestricăciune și viață.„12
Hristos cel înviat este începutul creației celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfită și înviată a trupului Său în mod actual pe toți care credem nu numai prin comunitatea de natură ce o are cu noi, ci și prin cuprinderea noastră personală în El și prin petrecerea Lui în noi.
E de prisos să mai spunem că aceasta înseamnă și o cuprindere a noastră în memoria Lui (virtual îi cuprinde și pe cei ce nu cred în El). El prezintă în Sine Tatălui pe toți cei ce cred în El, deci sunt alipiți de El. Ei sunt văzuți în El de Tatăl, dar îi are înscriși și în memoria Lui veșnică. Și Tatăl îi vede înscriși în memoria Lui. Totodată vede imprimat și pe Hristos în ei, în starea Lui de jertfă și de înviere.
În fața lui Hristos îi vede pe toți cei care cred în El, căci pe fața Lui se reflectă gândul lui Hristos la fiecare, și în fața fiecărui credincios vede imprimat pe Hristos. Îl vede pe Hristos progresând în transformarea fiecărui credincios după chipul Lui până îl va aduce la starea Sa de înviere. În aceasta constă comuniunea progresivă a Tatălui cu toți cei ce cred în Fiul Său. Astfel unindu-ne cu Sine, Hristos ne unește cu Tatăl. „A devenit departe, cu noi, pentru noi, pentru ca și noi să ne facem împreună cu El și în El aproape de Tatăl… Căci făcându-ne părtași la El prin Duhul, ne unim cu Dumnezeu și Tatăl, prin El.„13
Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază neîmpiedicată puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toți cei ce se vor împărtăși de El la înviere și la nestricăciune, ba conducând întreaga creație la incoruptibilitate și la transparență, adică la maxima transfigurare și comunicabilitate între persoane prin Duhul și la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos și în oameni; pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului și materia cosmosului. „Căci, după nașterea din trup, este frate acestora provenind din Adam, protopărintele în acest veac prezent; dar odată ce, prin înviere, trupul Său mort Și l-a făcut duhovnicesc și ni-l oferă nouă spre mâncare, sădește și în noi prin el puterea vivificării spre învierea după moarte; prin aceasta ne-a devenit cauză a unei astfel de firi duhovnicești în veacul viitor și a unei stări nemuritoare și incoruptibile a trupurilor noastre stricăcioase de acum… Căci pentru noi, pe care ne va învia în trupuri duhovnicești, va restabili întru nestricăciune și corpurile din jurul nostru, corespunzătoare celor ce locuiesc, umblă, viețuiesc și petrec întru ele, pentru că și creația însăși se va elibera de robia stricăciunii, spre slava libertății fiilor lui Dumnezeu, Care S-a făcut om și frate și părinte al nostru și spune: Iată Eu și pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.„14
Starea aceea va însemna o biruință a persoanelor și a libertății lor asupra naturii care robește, o biruință a comuniunii lor, din comuniunea cu Persoana divină, sau supremă, devenită și Persoana umană eliberată, prin suportarea morții de bunăvoie, de stăpânirea morții, care e suprema tiranie a naturii învârtoșate, supremul dușman al persoanei sau al comuniunii interpersonale. Tot ce ne e dat acum ca natură se va personaliza, va sluji eternei comuniuni per-sonale. Slava împărătească a Persoanei supreme devenită și Persoana umană va deveni slavă a tuturor celor ce se vor deschide Persoanei supreme și centrale.
Prin toate se va vedea Persoana supremă, prin toate se vor vedea persoanele între ele. Nu se va mai vedea o natură care face greu de sesizat persoana. Vom vedea „față către față” pe Dumnezeu, dar ne vom vedea „față către față” și între noi, neacoperiți nici de natura ma-nifestată în trebuințe materiale, în slăbiciuni trupești, în boli, supusă morții, nici de natura devenită exclusivistă prin tot felul de pasiuni. În veacul de acum, împărtășindu-ne de Hristos, vestim moartea Lui, care rămâne și în forma ei trupească în existența noastră, pentru a ne ajuta să o umplem și să o transformăm spre folos prin moartea noastră față de egoism. „Dar când va veni în slava Tatălui, nu vom mai oferi mărturisirea cuvenită despre patima Lui, ci Îl vom cunoaște în chip curat ca Dumnezeu „față către față”… Căci atunci nu-L vom mai cunoaște din cele ce sunt ale omului, ci Îl vom cunoaște din cele ce sunt ale lui Dumnezeu adevărat, fiind trecută iconomia prin care a devenit și trup. Căci vor înceta, cum se cuvine, rațiunile întrupării și va intra o cunoștință mai mare și ne va veni de la El o strălucire și o vedere și o înțelegere a mântuirii celei întru slavă.„15
Trupul nu va înceta, dar el va fi transparent, încât vom vedea prin el nemijlocit pe Dumnezeu întru slavă, fiind totul înduhovnicit, toți și toate vor aparține tuturor, dincolo de împărțirea în subiectiv și obiectiv, dincolo de lanțurile naturii, de lupta pasionată pentru a stăpâni natura și pe ceilalți văzuți ca obiecte exterioare, de lupta fiecăruia pentru a se apăra de ceilalți. Singură învierea ne deschide perspectiva scăpării de fatalitatea naturii care duce la moarte, deschide un plan demn de noi și de năzuințele noastre; iar odată cu aceasta, perspectiva unei tot mai adânci sensibilități și delicateți. Numai învierea ne va scăpa de lupta greșită pentru a ne asigura o existență efemeră, cu prețul profitării de alții, cu prețul unor imaginare experiențe de împlinire prin plăceri, prin orgolioase și găunoase realizări.
Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparență, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susținându-ne pe această cale.
* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 181-189. (Titlul articolului și sublinierile din text aparțin redacției Ziarului Lumina)
Note:
1 Despre viața în Hristos, trad. rom. de Teodor Bodogae, Sibiu, 1946, p. 138.
2 Sfântul Chiril, Închinare în Duh și Adevăr, XV, P.G. 68, col. 973.
3 Idem, Glaphyra, P.G. 69, col. 517 C.
4 Ibidem, col. 507 C.
5 Ibidem, col. 332 D.
6 Ibidem, col. 425 A.
7 Ibidem, col. 437 B.
8 Ibidem, col. 242 A.
9 Ibidem, col. 240.
10 Ibidem, col. 233 D.
11 Ibidem, col. 172.
12 Ibidem, col. 172 B.
13 Ibidem, col. 517 A.
14 Leonțiu de Bizanț, Adv. Nest., libr. V, P.G., 1, col. 1744 D-1745 A.
15 Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, P.G. 69, col. 429.
