Nu cu mult timp în urmă, regizoarea Cătălina Buzoianu a primit un semn al prețuirii profunde, acordat pentru tot ceea ce a realizat de-a lungul carierei, titlul de Doctor Honoris Causa. Fragilitatea sa aparentă a indus în eroare de multe ori. De ce? Pentru că sub acest înveliș se ascunde o femeie puternică, a cărei experiență de viață este copleșitoare. Este un artist ale cărui realizări izbesc sufletul cu frumusețea lor, nu poți trece cu vederea peste ele, sunt ceva ce trebuie și chiar este obligatoriu să așezi deoparte pentru zile grele. A ales să-și pună în slujba teatrului în urmă cu multă vreme forța și sufletul. De ceva timp însă cercul s-a închis și bagheta de regizor a fost așezată undeva deoparte. Locul ei a fost luat de mâinile nepoților pe care a decis să-i plimbe și cărora să le stea alături, fără grija teatrului†¦
La spectacolele pe care le-a pus de-a lungul vremii în scenă se rupeau ușile, și nu este o figură de stil. Oamenii erau atinși de febra teatrului, de bucuria de a vedea actorii acolo unde se încadrau atât de frumos: pe scenă. Studenții care au ieșit din mâinile ei au ajuns acolo unde profesoara lor i-a condus, spre înălțimi. A fost decan al Facultății de Teatru (UNATC) după 1990. A descoperit și a lansat actori. A scris cărți despre teatru, despre oamenii de teatru, despre personaje de teatru. Cătălina Buzoianu este iubită de spectatori, de oameni de teatru. După o carieră și o recunoaștere internațională de peste 40 de ani, cu peste 100 de mari spectacole puse în scenă, cu premii importante acordate în țară și în străinătate, regizoarea a renunțat la teatru imediat după premiera cu „Scamatorul din Lublin”, de la Teatrul Evreiesc. „De multă vreme spun că am terminat cu teatrul. Nu am avut de ales. Am onorat partea aceasta a profesiunii cât am putut. Nu înseamnă că nu mă gândesc la trecut cu pasiune chiar, dar acum s-a terminat și trebuie să înțeleg asta. Am nepoți, o să stau mai mult în casă, o să văd cât mai puțină lume. Am pus punct. Sunt detașată de tot, nu mă mai interesează nimic. Am făcut în viață tot ce am putut, am făcut poate prea mult, poate am stat prea mult în această profesie. Trebuia poate să plec mai devreme, așa cum am plecat și de la Institutul de Teatru… Am lucrat mult cu studenții, nu numai din alte țări, dar și de pe alte continente la masterate și la Centrul UNESCO, unde am făcut spectacole și workshopuri. Cred mult în tinerii talentați și în șansele lor. Nu i-am învățat, i-am rugat pe studenții mei să fie ei înșiși. I-am învățat să nu mă copieze pe mine sau pe altcineva, să facă ce cred ei că e bine. Lucrurile se fac până la capăt sau nu se fac deloc. Puțini tineri reușesc să iasă la suprafață, să se facă văzuți. Unii dintre foștii mei studenți sunt printre cei mai buni regizori din țară. Am trăit o viață din plin și am făcut din teatru exact viață. Cred că în teatru am făcut tot ce trebuia să fac. Am primit tot ce mi s-a oferit. Am făcut ce am crezut”, afirmă regizoarea Cătălina Buzoianu.
Credința în Dumnezeu a fost tot timpul prezentă în viața Cătălinei Buzoianu, în inima și conștiința sa, până astăzi. „Fără credință nu putem face acel pas spre înainte. Ne izolăm de rest și rămânem sub acest clopot. Această credință pentru teatru a fost integrată în cea mai importantă credință: pentru Dumnezeu. Am avut mereu credință în profesiunea mea. Am făcut tot ce am putut cu cea mai mare credință. Am avut credință în familia mea, în nepoții mei. Am mai multe feluri de credință. Încă din copilărie am simțit și s-a sedimentat această credință, această iubire pentru teatru și mai departe nu am făcut altceva, și dragostea pentru copii și familia mea, tot ce am făcut a fost în interiorul acestei credințe”, spune regizoarea Cătălina Buzoianu.
„Am avut mereu bucuria de a mă întoarce acasă”
De-a lungul timpului, a călătorit mult, în toată lumea, dar mereu gândul i se îndrepta către casă. Către țarㆦ „Am avut întotdeauna credința și bucuria de a mă întoarce acasă. Aveam credința că numai aici sunt necesară, numai aici pot să spun ce vreau. Poate unora nu le pasă de pământul acesta românesc, dar nu mă gândesc la asta des. Mie mi-a păsat tot timpul. Nu am avut sincope în această credință. Am reușit, pentru că am luptat singură, prin meseria mea. Viața mea a fost o succesiune de șanse, care mi-au atras foarte multe animozități. Am lucrat cu actori pe care i-am iubit și îi iubesc. Cei care nu mai sunt rămân în conștiința mea, în adevărul meu. Rămân cu mine. Cei care sunt, cu atât mai mult. Nu m-am gândit că este un secret anume în privința prieteniei. S-a întâmplat că am muncit împreună, am crezut împreună, am fost împreună. Și astăzi suntem aceiași. În plus, s-au adunat foarte mulți cei care au venit rând pe rând alături de noi. Au fost câțiva pe care i-am iubit mai mult, cei cu care am lucrat au fost cei mai aproape de sufletul meu. Nu numai faptul că i-am iubit pe ei, ci faptul că i-am iubit pe toți a contat și că am fost împreună în tot ce am făcut. Nu am iubit pe nimeni decât dacă am simțit și am mers după ce am simțit. Nu știu dacă mă interesa ceva anume, simțeam că actorul la care mă gândesc e pentru rolul acela. Nu era o chestie de interes, ci tot una de credință. Nu era o chestie de nimerit, ci una de siguranță. Știam”, susține regizoarea.
Nu a avut o copilărie prea fericită, dar a fost una în care și-a sedimentat certitudinile. A mers după și prin aceste certitudini. A fost premiată de nenumărate ori pentru multe și memorabile spectacole create în țară sau în străinătate, ceea ce înseamnă că regizoarea Cătălina Buzoianu a avut aprecierea specialiștilor, nu doar a spectatorilor.
„Pentru mine, Israelul a fost o experiență existențială”
A fost de trei ori în Israel, unde a montat mai multe spectacole în ivrit. „Pentru mine Paștele a fost o sărbătoare importantă mereu, am lucrat de trei ori în Israel și am fost la Ierusalim, îmi amintesc Drumul Crucii, Golgota. Ce m-a impresionat pe mine acolo a fost că totul era istorie, nu era doar poveste. Pentru mine se leagă ce a fost în copilărie și cu ce este acum. Paștele înseamnă ce înseamnă în Biblie, faptul că un Om Și-a dat viața și a suferit pentru noi, ceilalți. Ce trebuie să ne rămână asta este! Pentru mine, Israelul a fost o experiență existențială, ca și Polonia, și Spania, și Mexic, ca și țările din jurul Mediteranei, care m-au pasionat atunci când am făcut «Odiseea». Am făcut «Don Quijote», chiar în La Mancha, în Castilia, iar cu «Romeo și Julieta», montat la Institutul de Teatru, am mers în Anglia și am luat premiu acolo. Pentru spectacolele după Pirandello, am obținut un premiu important la Agrigento, în Sicilia, acolo unde dramaturgul s-a născut. A fost foarte apreciată munca mea în străinătate. Cu «Cântarea cântărilor», versiunea rock, montată în Franța, am mers în Corsica, în Grecia, în țară spectacolul s-a jucat mai puțin. Am mai dramatizat și «Levantul» și «Visul», după Cărtărescu”, a mai spus Cătălina Buzoianu. (Reportaj realizat de Loreta Popa și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 10 mai 2013)
