Cei șapte ani de acasă își pun amprenta pe evoluția comportamentală și psihică a fiecăruia. Prin pedagogie se adaptează principiile și strategiile didactice la particularitățile de vârstă și individuale ale tinerei generații. De asemenea, rolul Bisericii, ca instituție în formarea cetățeanului din punct de vedere moral, este primordial. Însănătoșirea societății și formarea conștiinței depind foarte mult de sfânta Biserică și de slujitorii ei.
Cei șapte ani de acasă își pun amprenta pe evoluția comportamentală și psihică a fiecăruia. Prin pedagogie se adaptează principiile și strategiile didactice la particularitățile de vârstă și individuale ale tinerei generații. Această adaptare se realizează cu tact și măiestrie, cu talent educațional, cu seriozitate și responsabilitate, cu voință și interes, inducând o activitate competentă, eficientă, plină de inițiativă și creativitate.
Primul factor care contribuie la formarea personalității umane în perspectivă multidirecțională este familia. Aceasta îl familiarizează pe copil cu valorile și normele grupului de referință. Copiii vor face sau vor crede ceea ce vor face sau vor spune părinții, imitând comportamentele acestora. După cum susținea Stan Panțuru, „mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul mediilor educative. Cronologic vorbind, el este primul mediu educațional pentru ființa umană, extinzându-se pe tot traseul vieții”. Totuși, rămâne problema pregătirii părinților în vederea educării copiilor într-un mod eficient. În zilele noastre se organizează activități pentru părinți, se înființează organizații care se ocupă de educarea acestora.
Copilul învață în familie să se educe singur
Colaborând cu copilul, implicându-l în activitățile zilnice, învățându-l normele de conviețuire socială, respectându-l ca om, acesta va fi un partener în educație atât în familie, cât și în societate. Copilul trebuie să ajungă, prin educație, să gândească în conștiința sa: „Dacă nu voi îndeplini imediat ceea ce mi-a spus mama și tata, nu mă comport cum se cuvine”. Părinții trebuie să fie, de asemenea, siguri, la rândul lor, că ceea ce au spus copilului să facă a fost dus la îndeplinire.
Unii cercetători susțin că „dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relațiilor dintre el și părinții lui”. Prima grijă a părintelui trebuie să o reprezinte identificarea nevoilor copilului. Cunoscându-și bine copilul, părinții vor ști ce să investească în dezvoltarea lui. Următoarea grijă a părintelui ar fi aceea de introducere a copilului în forme de instruire și educare specifice caracteristicilor lui. În final, părintele trebuie să își ajute copilul să se educe și singur. Ajungând să fie responsabil de propria formare, părintele și-a dus la bun sfârșit rolul său. „Părintele bun este încrezător în copilul său și competent în măsurile pedagogice pe care le ia în diferite situații”, spun pedagogii.
Biserica și formarea cetățeanului
Alt factor care contribuie la devenirea personalității umane îl constituie Biserica. Ea compensează nevoia de filiație activă pe o linie ideatică, prin excelență spirituală. Influența educativă a Bisericii se realizează prin intermediul orelor de religie desfășurate la nivelul școlii, prin ceremoniile religioase din cadrul lăcașelor de cult și prin activitățile caritabile organizate la nivel de societate.
Odată cu intrarea copilului în școală, Biserica va instaura o educație sistematică, explicită, în perspectiva valorilor credinței.
Rolul Bisericii, ca instituție în formarea cetățeanului din punct de vedere moral, este primordial. Însănătoșirea societății și formarea conștiinței depind foarte mult de sfânta Biserică și de slujitorii ei. Încă din secolul al XVI-lea, o serie de factori de ordin cultural și politic au condus la apariția fenomenului numit „secularizare”, în urma căruia societatea a redus sfera de influență a Bisericii.
Dacă până atunci religia era considerată „știința supremă ce subordona toate celelalte domenii ale cunoașterii”, în urma schimbării raporturilor dintre societate și Biserică, rolul religiei a fost limitat. Secularizarea a însemnat diluarea valorilor morale și religioase, „valori ce până nu demult erau considerate generatoare de unitate socială”. Astăzi, se caută coeziunea pornind de la valori civice și idealuri politice.
Educația copilului, responsabilitatea familiei și a Bisericii
Totuși, în această lume modernă, plină de probleme și situații solicitante, este nevoie de repere stabile, de valori care nu se schimbă. Este nevoie de Biserică, pentru că oamenii nu pot exista fără Dumnezeu. „Părinți și educatori, cu toată purtarea de grijă, feriți-vă să le împliniți copiilor capriciile! Altfel, copiii își vor vătăma inima cu răutatea, pierzând sfânta dragoste, iar la vârsta maturității se vor plânge pentru faptul că în tinerețe s-au plecat către aceste capricii. Capriciul este embrionul unei pagube sufletești fără seamăn”, spunea Sfântul Ioan de Kronstadt.
În concluzie, educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine-crescut, care știe să salute, să spună „mulțumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Prin urmare, această responsabilitate este atât pe umărul familiei, cât și o sarcină a societății, implicit a Bisericii.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția de Transilvania din 11 februarie 2013)
