Cu ocazia împlinirii a 96 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române, vă oferim câteva informaţii cu privire la istoricul acestei instituţii şi răspândirea sa în prezent.
Patriarhia este o organizaţie administrativ-bisericească superioară, autonomă şi autocefală, condusă în mod sinodal, având la conducere un Patriarh.
Din punct de vedere administrativ, Patriarhia este unitatea teritorială superioară cea mai consistentă, grupând mai multe mitropolii, arhiepiscopii şi episcopii. Apariţia patriarhiilor ca organizaţii bisericeşti superioare se datorează în mod deosebit pierderii treptate a independenţei/autocefaliei mitropoliţilor în conducerea bisericilor lor, ca urmare a acomodării organizaţiilor teritoriale bisericeşti celor politice.
Încă din sec. al IV-lea este acordată întâietatea de onoare mitropoliţilor care îşi aveau reşedinţa în capitalele provinciilor politice. Astfel de organizaţii superioare care grupau în jurul lor mai multe mitropolii sunt semnalate în mod implicit în Constituţiile Sfinţilor Apostoli şi în mod explicit în Canonul Sinodului I Ecumenic.
Încercarea de a armoniza administraţia bisericească cu cea civilă imperială, evidenţiată, de Părintii de la Niceea, va pune începutul unei noi instituţii în Biserică, nurnită mai târziu Patriarhie, după titulatura episcopilor (Patriarhi) care le guvernau.
Socrate este primul istoric bisericesc care vorbeşte despre instituţia patriarhatului, numindu-o instituţie nouă, atribuindu-o Sinodului Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381. Titlul de „patriarh” va fi utilizat pentru prima dată la Sinodul Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, fiind atribuit arhiepiscopilor principalelor dioceze sau provincii bisericeşti din Răsărit şi Apus.
La acest sinod se face referire atât la titlul de patriarh, cât şi la instituţia patriarhală, episcopul Romei fiind denumit ca oecumenicos archiepiscopus et patriarcha, iar ceilalţi arhiepiscopi importanţi sanctissimi patriarchae singularum provinciarum.
În timpul lui Iustinian asistăm la consacrarea juridică a demnitătii patriarhale a instituţiei „patriarhiei”, titlul de patriarh fiind limitat doar pentru cele 5 mari scaune apostolice, respectiv, Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, aceste centre episcopale fiind numite apoi patriarhii.
Consacrarea instituţiei Patriarhiei în Biserică a dus la apariţia sinoadelor patriarhale, ca organe supreme de conducere în cadrul respectivelor unităţi administrativ-teritoriale. Sistemul colegial pentarhic (al celor cinci) a funcţionat până la Schisma din anul 1054, în lipsa întrunirii unui Sinod Ecumenic, ca autoritate supremă în Biserică. Acestui sistem colegial sinodal i s-au adăugat şi unele centre, precum Cartagina şi Cipru, care, din punct de vedere teritorial şi administrativ, nu aparţineau niciuneia dintre cele cinci patriarhate.
În mileniul al doilea, celor patru Patriarhii vechi li se vor adăuga, ca urmare a creştinării unor popoare, noi centre patriarhale, precum: Patriarhia Rusă (1593), Patriarhia Sârbă (1920), Patriarhia Română, (1925), Patriarhia Georgiană (1943), Patriarhia Bulgară (1953).*
Patriarhia Română
A fost înfiinţată în data de 4 februarie 1925. Procesul prin care s-a ajuns la ridicarea în rang a Bisericii Ortodoxe Române a început imediat după Marea Unire din 1918.
În urmă cu 96 de ani, Mitropolitul primat Miron devenea primul Patriarh al României.
Au urmat la conducerea Patriarhiei Române patriarhii Nicodim, Justinian, Iustin, Teoctist, iar din 2007 păstoreşte Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Detalii cu privire la momentul istoric de acum 96 de ani, pot fi accesate aici.
*Notă: Informaţii preluate din „Dicţionar de Teologie Ortodoxă”, Editura Basilica, Bucureşti, 2019, pp. 682-683.
Foto credit: arhivă Basilica.ro
Abonează-te la newsletter şi fii la curent cu noutăţile!
Vă mulțumim că citiți Basilica.ro.
