Anul acesta se aniversează 90 de ani de la întronizarea episcopului Visarion Puiu în Eparhia Hotinului, cu sediul la Bălți. Era o eparhie reînființată în Basarabia revenită în trupul țării la 1918. Dar necesitatea unității românești nu se oprea cu mărețul act de la 1918. Era nevoie de consolidare, prin românizare, adică readucerea populației moldovenești, cum o numise stăpânirea țaristă, la simțământul românesc, așa cum fusese înainte de 1812. Era nevoie de înțelegerea doleanțelor basarabenilor de a pune umărul la construcția României întregite cu particularitățile lor marcate de stăpânirea rusească. Era nevoie de o integrare a spiritualității basarabene în Biserica-mamă cu respectarea tradiției locale. În acest context, la nivelul factorului politic superior s-a conștientizat că soluția acestor probleme poate fi găsită prin Biserică. S-a venit cu ideea înființării unor eparhii în Basarabia, dar care nu se aflau în ascultarea vechii Mitropolii a Moldovei. În 1923 au fost înființate eparhiile de Hotin și Ismail, ocupate de un localnic, precum Dionisie Erhan la Ismail și de unul provenit din Vechiul Regat, cum a fost Visarion Puiu ales la Hotin. Episcopul Visarion Puiu fusese episcop la Argeș, într-o eparhie în care încercase să pună un început bun, dar unde se lovise de opoziția unor clerici înregimentați politic și mai ales de problema confiscării Palatului episcopal de către Casa Regală. Așadar, mutarea la Hotin a fost o soluție a liberalilor, apropiați Casei Regale, de a-l îndemna pe tânărul episcop să meargă la o eparhie pe care să o ridice din temelie. Totodată, tânăr fiind, Visarion Puiu își dorea mult să realizeze cât mai mult pe ogorul pastoral-misionar, iar Hotinul era o ocazie de neratat. Deși i se promisese un sprijin din partea guvernului, evenimentele care s-au succedat pe scena politică românească au fost în dezavantajul său. Totuși, alături de el, apropiat și sincer, a rămas profesorul Alexandru Lapedatu.
Prin activitatea și tenacitatea sa, Visarion Puiu a reprezentat un veritabil stâlp al românismului în Basarabia, un real factor de unitate și dialog confesional. Numai dacă exemplificăm realizările sale în orașul Bălți, pe care, practic, l-a redesenat, prin construirea unui palat eparhial în stil neoromânesc, a unei biserici pentru monahi – o copie în miniatură a lăcașului lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș și mai ales Catedrala episcopală, care este o îngemănare între modelul Căprianei și arta muntenească, atunci putem afirma că Visarion Puiu a reprezentat făclia românismului în această parte a țării confruntată de pluralismul etnic, confesional și mai ales de pericolul bolșevic de dincolo de Nistru. Iar acest început bun s-a manifestat în plan spiritual prin refacerea așezămintelor monastice, ca modele de viețuire duhovnicească și exemple de organizare monahală. Apoi, deși venea din Vechiul Regat, cu experiența din 1919 ca exarh, Visarion Puiu a fost printre puținii care au înțeles sufletul și năzuințele basarabeanului. De aceea, prin politica bisericească pe care a promovat-o, Visarion Puiu a respins centralismul și uniformizarea cerută de la București, susținând înțelegerea sensibilităților spirituale de pe plan local, pentru că numai astfel basarabeanul se poate regăsi într-o Românie întregită. Nu întâmplător, între 1941 și 1942, Visarion Puiu reprezenta soluția cea mai bună pentru ocuparea tronului mitropolitan de la Chișinău. Era printre puținii ierarhi care puteau face din Basarabia o adevărată redută a românismului și a Ortodoxiei în fața tăvălugului bolșevic. Cei peste 10 ani de pastorație în Episcopia Hotinului îl recomandau din plin. (Articol realizat de Adrian Nicolae Petcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 6 martie 2013)
