Ca pelerin la locul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, Ein Karem, aflat pe urmele pașilor săi pe unde a copilărit și s-a nevoit, trăiești emoții și bucurii aparte. Ai vrea să nu mai uiți aerul proaspăt cu miros de iederă și smirnă cu care te întâmpină potecile prin care te strecori până la Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustiu, din locul unde a copilărit pruncul Ioan, la Even Sapir.
Parcurgând drumul dintre Ierusalim și Ein Karem, ai impresia că te afli în același timp în două lumi diferite, cea prin care trecem acum fiind o zonă colinară fertilă, cu multe flori și multă verdeață, dincolo de care începe tărâmul unic al Pustiului Iudeii. Atunci am aflat că numele orășelului evreiesc Ein Karem înseamnă Fântâna din Vie, ceea ce îți dă sentimentul că acolo, în patria Sfântului Ioan Botezătorul, totul emană prospețime și dorință de rugăciune.
Eram chiar în centrul acestui loc mirific. Ca orice pelerin însetat de puterea harului acestor locuri, m-am oprit la Izvorul Maicii Domnului. Chiar dacă apa acestuia astăzi nu mai este potabilă, simpla ei atingere îți dă fiori la gândul că și Fecioara Maria s-a răcorit la apa izvorului de aici, în perioada șederii sale la bătrâna Elisabeta. Tradiția ne spune că Maica Domnului a locuit aici trei luni (Luca 1, 39-56), iar pe locul în care cele două s-au întâlnit se înalță astăzi Mănăstirea Vizitării, pe zidurile căreia se poate citi în zeci de graiuri ale pământului Imnul de laudă al Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile†¦” (Luca 1, 46-48).
Îngenuncherea la locul nașterii
Atingerea fiecărei pietre din curtea mănăstirii însemna încă și încă un pas spre locul în care Elisabeta l-a născut pe Sfântul Ioan Botezătorul: „Și după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Și au auzit vecinii și rudele ei că Domnul a mărit mila Sa față de ea și se bucurau împreună cu ea.” Chiar pe locul nașterii sfântului se ridică o maiestuoasă bazilică, construită inițial în secolul al V-lea, consolidată de cruciați în secolul al XII-lea, pângărită apoi de musulmani și refăcută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În pofida acestui zbucium, lăcașul de închinare este ca un pocal, susținut de o impresionantă pardoseală de mozaic, pe care pașii ne-au dus undeva în stânga altarului. Acolo se conturează o grotă atipică. Se spune că aici a fost locuința Preotului Zaharia, tatăl Botezătorului, iar locul acela, străjuit de două candele care nu se sting niciodată, este cel în care Elisabeta l-a născut pe Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Pentru a putea atinge locul acela sfânt, trebuie obligatoriu să te apleci, iar după ce îngenunchezi, simți nevoia să-ți lipești tâmplele de cercul imaculat. Am îngenuncheat pe lespedea albă și, zăbovind o clipă cu fruntea lipită de marmura rece, am simțit mângâierea harică a sfântului, întru purificarea sufletului împovărat de păcate. M-am dezlipit cu greu și am simțit o eliberare care îți creează senzația că ești purtat pe aripi de îngeri. Am rămas apoi pe treptele din fața bazilicii, dând frâu liber privirii care se pierdea puțin câte puțin pe tablele minuțios inscripționate în mai multe limbi ale omenirii, printre care și limba română, cu proorocia făcută de Preotul Zaharia la nașterea fiului său: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său†¦ Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, ca să gătești căile Lui, să dai poporului Său cunoștința mântuirii întru iertarea păcatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii”.
Pustia de la Even Sapir
Plecând din Ein Karem, ne-am trezit în fața unor versanți abrupți, printre care mașina cu greu își făcea loc. Am ajuns la Even Sapir. La un moment dat ne-am oprit în fața unei păduri, pentru a coborî pe o potecuță care ducea la Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustiu. Acest lăcaș a fost construit chiar peste stânca ce s-a deschis, ocrotindu-i pe Elisabeta și pe pruncul său Ioan, care se ascundeau de oamenii regelui Irod, în campania cumplită de ucidere a pruncilor. La un moment dat am avut sentimentul că am ajuns în Grădina Edenului. În timp ce-mi răcoream fața cu apă de la Izvorul Sfântului Ioan Botezătorul am ridicat privirea spre versantul acoperit cu iederă, după care mi-am răsfățat simțurile cu mirosul proaspăt al florilor pe care numai în locul acela le-am văzut. Coborând pe platoul de jos al așezământului, am pășit cu sfială în peștera în care a viețuit pruncul Ioan, acesta fiind și locul în care mama sa s-a stins: „După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înaintemergătorului, și-a dat sfârșitul în aceeași peșteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creșterea lui, și l-a păzit în pustie, până la ziua arătării sale către Israel.” Se pare că sfântul a viețuit în acest pustiu singur, de la vârsta de doi ani, hrănindu-se cu lăstari și miere sălbatică, adormind adesea la mormântul Sfintei Elisabeta, care se află la numai 200 de metri de locul acela, și stăruind în aspră nevoință. Elocventă este în acest sens mărturia Sfântului Apostol Luca: „Iar copilul creștea și se întărea cu duhul. Și a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel”. (Reportaj realizat de Mariana Borloveanu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 22 iunie 2013)
