Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae
Duminica a opta după Paști (a Pogorârii Sfântului Duh)
Fiul înviat și înălțat lucrează în noi prin Duhul Sfânt pentru a parcurge și noi drumul spre starea de fii, în care trupul e schimbat la față sau îndumnezeit prin Duhul. Hristos Cel înălțat săvârșește în noi această lucrare prin Duhul Său, așa cum a săvârșit-o și El în umanitatea Sa cât a fost pe pământ. Duhul Lui ne duce spre starea în care a fost dus trupul lui Hristos prin Înviere, spre starea de fii schimbați la față cu trupul, străluminați, îndumnezeiți. Lucrarea aceasta a Fiului înălțat prin Duhul este o lucrare de viață făcătoare și sfințitoare. Aceasta nu o poate face Fiul cu oamenii de pe pământ, rămânând El pe pământ, ci numai după ce a ajuns la capătul deplinei pătrunderi a trupului Lui de Duhul de viață Făcător și Sfințitor. Lucrarea aceasta sfințitoare și de viață făcătoare e și a Fiului și a Duhului, sau e a Fiului prin Duhul.
Astfel, Duhul purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul, nu numai pentru a arăta deplina unire în dragoste dintre Tatăl și Fiul, dragostea Fiului venită de la Tatăl întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece și la oameni dragostea Fiului, al Cărui chip sunt făcuți oamenii, iar după ce aceștia se despart prin păcat de Dumnezeu, de-a Se face însuși Fiul om în care lucrează Duhul, ca din El să treacă în oameni.
Această lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi prin prooroci, pentru a-i întoarce și pe ei spre Tatăl, sau a-i atrage și pe oamenii uniți cu Fiul prin credință spre Tatăl, umpluți deplin de Duhul din Fiul.
De aceea, Biserica a numit pe Duhul în Simbolul niceo-constantinopolitan nu numai Sfânt și de viață Făcător, ci și Cel care a grăit prin prooroci. Cuvântul neîntrupat a pregătit astfel în prealabil pe oameni pentru lucrarea ce-o va săvârși prin Sine, atât cât va fi pe pământ, și apoi în oameni, după ce Se va înălța înviat și îndumnezeit cu trupul.
„Hristos, Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt”
Lucrarea revelatoare comună și complementară a Fiului și a Sfântului Duh are o dezvoltare. Paul Evdokimov vede această dezvoltare ca o alternare a lucrărilor mereu mai vădite ale Duhului și Cuvântului, mai bine zis ale Ambilor, arătându-Se când unul, când celălalt mai vădit în această lucrare comună. Duhul Sfânt a pregătit venirea Cuvântului în trup, Care va lucra întâi în mod văzut asupra trupului Său, nu fără prezența lucrătoare a Duhului în El, ducând trupul până la înviere, ca apoi să prelungească această împreună-lucrare Hristos nevăzut, iar lucrarea Duhului săvârșindu-se în mod simțit în înduhovnicirea trupului celor credincioși, spre învierea din viața viitoare. „Prin spusa proorocilor, tot Vechiul Testament este o Cincizecime preliminară în vederea apariției Fecioarei și a acelui «Fie»„1. Apoi „Cincizecimea apare ca scopul ultim al iconomiei trinitare a mântuirii. Urmând Părinților bisericești se poate chiar spune că Hristos este «Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt»„2. Pe de altă parte, Evdokimov observă că Duhul Sfânt și Cuvântul sunt mereu împreună, dar într-o perioadă se află Unul pe planul prim, iar în altă perioadă, Celălalt. „În timpul lucrării pământești a lui Hristos, relația oamenilor cu Duhul Sfânt se efectua prin Hristos. Din contră, după Cincizecime, relația cu Hristos se efectuează prin și în Duhul Sfânt. Înălțarea suprimă vizibilitatea istorică a lui Hristos. Dar Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos și acum îl revelează nu în față, ci în interiorul ucenicilor Săi„3.
A fost necesară lucrarea profetică a Duhului Cuvântului neîntrupat, pentru ca oamenii să creadă în El când va veni în trup în chip minunat. Și a fost necesară venirea în trup a Fiului, pentru ca să înfieze cu adevărat prin Dumnezeu umanitatea în trup, ducând-o la înviere. Dar a fost necesară și lucrarea Fiului întrupat și înviat în chip nevăzut prin Duhul Sfânt, pentru a face pe oameni să înainteze într-o viață pământească după modelul lui Hristos spre a ajunge la trupul înviat și înduhovnicit, asemenea celui al lui Hristos.
Creștinismul occidental nu dă aproape nici o însemnătate lucrării Duhului Sfânt în oameni după înălțarea lui Hristos sau lucrării lui Hristos cel înălțat prin Duhul Sfânt. Observăm o ruptură între Hristos și Duhul Sfânt. Se afirmă în Hristos, separat, un Hristos al discursurilor, nu al harului necreat din Sfintele Taine, al Celui ce unește cu subiectul nostru energia dumnezeiască necreată, sfințitoare, transformatoare, de ridicare a credinciosului în alt plan. Ortodoxia e singura care vorbește continuu de lucrarea Duhului Sfânt cel de viață Făcător și Sfințitor, Cel prin care Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu, cu un trup înviat, străluminat, împreună cu toată creația. Pentru ortodocși, nu ajunge oamenilor să fie iertați numai pentru suprameritele lui Hristos, sau să fie curățiți de păcate doar în viața viitoare printr-o credință în efectul jertfei Lui, ci viața lor crește în sfințenie și creșterea oamenilor în sfințenie după modelul lui Hristos tinde spre a ajunge la un trup transfigurat, asemenea Lui, în viața viitoare, prin Duhul lui Hristos.
Pentru Ortodoxie Dumnezeu își poate însuși umanitatea în mod real, ca mediu de transformare (transfigurare) și normalitate asemenea Dumnezeirii în sfințenie.
Dar pentru aceasta trebuie să ne silim și noi să ducem o viață pe pământ pe cât se poate după modelul lui Hristos. Dar și această silință a noastră de viețuire ca fii ai lui Dumnezeu ne este ajutată de Duhul lui Hristos. Ea începe prin nașterea noastră din nou prin Duhul Sfânt, care ni se dă în Botez. Prin aceasta ieșim din moartea spirituală care e una cu alipirea la lumea aceasta, socotită ca unica realitate. Duhul ne naște la o viață adevărată în Dumnezeu și ne susține în ea, și aceasta e o înaintare în sfințenie.
Duhul Sfânt în Tainele Bisericii
Mântuitorul promite pe de o parte pe Duhul ce-L va trimite pe seama celor ce vor crede în El, pe de alta le spune că ei trebuie să-L primească prima dată prin Botez, pentru a se naște din nou, deci ca fii ai lui Dumnezeu, încetând să fie robii lumii materiale (Gal. 4, 7-9). El spune lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este… Trebuie să vă nașteți de sus” (Ioan 3, 5 – 6, 7). Dar aceștia se nasc ca fii ai lui Dumnezeu pentru că Fiul lui Dumnezeu cel întrupat se unește cu ei prin Duhul. „Celor ce L-au primit (pe Cuvântul), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). De aceea preotul întreabă pe cel venit să se boteze (sau pe nașul lui): „Te lepezi de Satana?” și: „Te unești cu Hristos?” Iar acela răspunde afirmativ la amândouă întrebările. Prin Duhul vine Hristos, sau prin Hristos vine Duhul lui Hristos Care S-a înălțat.
Pentru prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului Hristos este cerută iarăși lucrarea Sfântului Duh: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte și fă pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt„. Este în lucrare întreaga Sfântă Treime: Tatăl preface darurile, dar prin Duhul, și pâinea, și vinul nu se pot preface în Trupul și Sângele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos Însuși.
Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei iarăși se produce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat și suflă puterea Duhului peste Apostoli și urmașii lor spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23). Fiul suflă asupra lor puterea iertării păcatelor, dar puterea aceasta este Sfântul Duh.
Și sfințirea apei, prin care se sfințesc toate cele stropite prin ea, are loc prin Duhul Sfânt cerut de la Domnul Hristos: În rugăciunea de sfințire a apei, preotul se adresează Celui ce a venit să aducă tămăduiri oamenilor: „Și acum trimite harul Preasfântului și de viață Făcătorului Tău Duh, care sfințește toate, și sfințește apa aceasta„. Duhul este puterea suflată de Dumnezeu, care sfințește toate. Duhul purcede pururea din Tatăl, e trimis prin Fiul spre a sfinți toate, a înălța viața oamenilor și, când voiește, a tămădui toată boala.
Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii creații, de la Tatăl purcezând Duhul, trecând prin Fiul, și realizându-Și lucrarea asupra celor cerute, mai ales ca să atragă pe oameni spre calitatea de fii ai Tatălui. Creația e atrasă spre Tatăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul și unificată prin Duhul Sfânt cu umanitatea Fiului. Umanitatea e sfințită prin mișcarea pornită din Tatăl și făcută spre Tatăl, asemenea Fiului, fiind încadrată în mișcarea Treimii de la Tatăl spre Fiul și de la Fiul spre Tatăl, prin Duhul. Iubirea, pornită de la Tatăl spre Fiul prin Duhul și întoarsă iarăși spre Tatăl, prinde în cadrul ei și umanitatea.
Dar să insistăm puțin și asupra sensului calității Duhului ca Persoană de viață făcătoare și sfințitoare, deci și asupra efectelor ce le are Duhul asupra oamenilor prin lucrările Lui.
Duhul este de viață Făcător, pentru că scoate pe oameni din moartea sufletească, încadrându-i în viața de un conținut tot mai înalt și tot mai bogat pe cei morți sufletește, prin căderea în trecătoarele plăceri și prin continua sărăcire produsă de egoism. De aceea, pe când în cântarea întreit sfântă Tatăl e numit „Dumnezeu”, Fiul, „tare”, ca Cel Care a învins moartea răbdând-o, Duhului I se spune „fără de moarte”. El ne-a dat prin nașterea prin Botez o viață nouă, în sensul de viață în continuă creștere spirituală, o viață neslăbită de moartea spirituală.
Apostolul Pavel descrie în Epistola către Romani în cuvinte de adânc înțeles viața cea nouă a celor ce au primit „Duhul înfierii”. El spune că devenind prin Duhul fii ai lui Dumnezeu, ne facem și moștenitori, împreună cu Hristos ca om, ai Împărăției cerurilor. Însă aceasta înseamnă preamărirea noastră cu Hristos după ce am pătimit împreună cu El: „Și dacă suntem fii, suntem și… împreună-moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El ca împreună cu El să ne și preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 17-18).
Prin Duhul devenim hristofori
Dar pătimirea prin care ne pregătim pentru slava vieții noastre viitoare în Dumnezeu și pe care o suportăm prin duhul de fii, dăruit nouă de Hristos, nu poate avea loc fără să avem și pe Hristos, Care ne întărește în această pătimire a înfrânării de la cele rele și a răbdării unei vieți supuse pentru credință la tot felul de greutăți și necazuri. De aceea primim pe Hristos și ca jertfă în Sfânta Împărtășanie, ca să putem suporta și noi o viață de jertfă, nesupusă plăcerilor. Această viață pătimitoare era suportată în Hristos ca foame, ca oboseală, ca batjocură, ca lovituri, ca răstignire; era o pătimire prin care întărea firea Sa omenească împotriva ispitei de hrană, de odihnă, de slăvire lumească, de frica morții. El ne ajută și pe noi, prin puterea Duhului dăruit nouă, să slăbim și să desființăm patimile plăcerii și ale egoismului. E o mare taină cum Hristos, deși înălțat la o viață deplin îndumnezeită ca om, poate să ne dea nouă puterea suportării pătimirii dureroase. El nu rămâne nesimțitor la această simțire a noastră. E ceva analog cu simțirea mamei care trăiește durerile copilului, ajutându-l să le învingă. Anunțarea patimilor Sale Îl face pe Iisus să retrăiască spiritual acele pătimiri și deci și pătimirile celui ce le trăiește și el din dragostea pentru El. Iar scăparea de patimile plăcerii și egoismului este una cu o viață ridicată în legătură cu Dumnezeu într-un plan care nu mai e inclus în creație, ci într-o trăire mai îndumnezeită, care e una cu o viață de sfințenie. Ținta înălțării în această viață e una cu silința sporirii în iubirea lui Dumnezeu, Care ne unește tot mai mult cu El. Sfântul Apostol Pavel descrie pe cel înaintat în această viață astfel: „Sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39). Prin Duhul purtăm „totdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru” (2 Cor. 4, 10).
„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoștința slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos” (ca om), care „ne va aduce și nouă… slava veșnică covârșitoare” (2 Cor. 4, 6, 17).
Duhul dumnezeiesc este Duhul de viață Făcător și Sfânt, pentru că El este Cel în Care Dumnezeu Tatăl, prin Fiul, ajunge până la noi, aducându-ne toată curăția, slava și sfințenia dumnezeiască.
Duhul se numește așa ca suflare dumnezeiască, sau ca o adiere spirituală care ajunge din Tatăl prin Fiul întrupat până la noi, adiere pe care o simțim dintr-un plan superior lumii, ca o adiere de bunătate, de iubire, de curăție. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare și atotsfântă e „ca un vânt”, ca „o suflare” spirituală, deci ca un vânt care are un glas, „care nu știi de unde vine, nici încotro se duce”. Astfel se întâmplă cu oricine e „născut din Duhul”, după spusa Mântuitorului către Nicodim (Ioan 3, 5).
În această tainică adiere cunoști prin experiență tainică pe Dumnezeu, dar și El te cunoaște pe tine și te face să te cunoști pe tine în Dumnezeu. Și, cunoscând pe Dumnezeu și cunoscând drumul ce te poate duce la adevărata ta realizare, nu mai slujești lumii trecătoare, ci lui Dumnezeu, Care-ți asigură viața veșnică. „Atunci necunoscând pe Dumnezeu, slujeați celor ce din fire nu sunt dumnezei. Acum însă, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă întoarceți iarăși la stihiile cele slabe și sărace, cărora voiți iarăși să le slujiți ca înainte?” (Gal. 4, 8-9).
Credința în Hristos, sau conștiința prezenței lui Hristos în sine, nu o poate avea nimeni decât prin Duhul. Aceasta arată cât de uniți sunt Duhul și Hristos în cel credincios. Dar, pe lângă credința în Hristos și viața curată și iubitoare de Dumnezeu, Duhul dă fiecăruia și unele daruri potrivite firii lui. „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt. Darurile sunt felurite, dar același Duh… Unuia I se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței” (1 Cor. 12, 3-4, 8). Și darurile felurite ale celor mulți se întregesc între ele și folosesc tuturor. Căci calitatea cea mai înaltă, spre care trebuie și pot înainta toți prin Duhul, este iubirea. De aceea, dacă ar avea cineva vreun dar cât de mare, dar dragoste nu are, mincinos este (1 Cor. 13). Sfântul Vasile cel Mare a spus în acest sens că orice dar are cineva, nu-l are numai pentru sine, ci în primul rând pentru alții.
Importanța acordată de Biserica Ortodoxă lucrării Sfintei Treimi prin Duhul Sfânt în cei credincioși și în toată creația, lucrare ce aduce acestora viața nouă și veșnică și sfințenia, se vede din rugăciunea „Împărate ceresc”, adresată Sfântului Duh, prin care începe Biserica unele din slujbele ei. În această rugăciune îi spunem Duhului Sfânt „Împărate ceresc”, pentru că El ne înalță în Împărăția cerurilor, unde stăpânește ca Duh peste cele materiale. El este „Mângâietorul”, pentru că ne dă mângâiere în greutățile și necazurile vieții pământești. El este „Duhul Adevărului”, pentru că ne descoperă calea adevărată, care este viața în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, sau Adevărul. El este „pretutindeni Același”, unind în credință și iubire pe toți. El „împlinește toate”, pentru că ne scapă de toate lipsurile, ne dă viața în Dumnezeu, care ne satisface în toate. El este „Vistierul bunătăților”, căci toate cele bune ne vin de la El și le putem comunica altora. Prin aceasta împlinește de fapt toate. El este „Dătătorul de viață”, scăpându-ne de sărăcia existenței moarte, dându-ne nemurirea existenței tot mai fericite. Pe El îl rugăm să Se sălășluiască întru noi și să ne curățească de toată întinăciunea, sfințindu-ne, și, prin aceasta, mântuindu-ne.
* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Ediția a 3-a, București – 2012, Lucrarea Fiului întrupat în noi, după Înălțare, prin Duhul de viață făcător și sfințitor, pp. 81-89.
(Sursa: www.ziarullumina.ro. Titlul și sublinierile din text aparțin redacției Ziarului Lumina)
Note:
1 L’Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Ed. Du Cerf, Paris, 1969, p. 87.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p. 96.
