Se exprimă uneori cuvinte frumoase la adresa duhovnicilor, chiar apoteotice, clasificări care nu lasă loc confuziilor și hotărăsc, parcă, definitiv, poziția lor într-o galerie de seamă. Nu știu dacă tot așa stau lucrurile înaintea lui Dumnezeu, Singurul Drept, cunoscător al inimilor și Preamilostiv.
Cred însă că duhovnicii sunt cu adevărat mari doar atunci când și penitenții de la epitrahilul lor sunt smeriți, ascultători și următori fideli ai cuvintelor Domnului.
Duhovnicul bun nu se așază niciodată în locul Învățătorului din Ceruri, el nu se predică pe sine, ci aduce înaintea ucenicilor doar cuvintele vieții veșnice, singurele adevărate și mântuitoare.
Cred că duhovnicul rămâne mic atunci când mici la suflet sunt ucenicii lui, când aceștia nu pot depăși condiția umană căzută din pricina păcatului, cu toate formele sale.
Ucenicii binevoitori, virtuoși, atenți și sârguincioși îl fac pe părintele duhovnicesc împlinit în misia lui. Ceilalți, încă luptători și fără să ajungă la asemănarea cu Cel ce ne iubește fără margini, arată că toți oamenii au limite, peste care, uneori, nu se poate trece.
Dați-mi duhovnici buni și voi schimba fața pământului, spunea cândva un mare misionar și împlinitor al poruncilor Mântuitorului, Sfântul Ierarh Filaret al Moscovei.
Duhovnicii buni se cunosc după roade, ei nu se consideră ca atare, nu se trufesc, nu se poartă cu necuviință. Îi iubesc pe toți, chiar și pe cei care nu-i iubesc. Îi așteaptă pe toți, cu îndelungă-răbdare, să se întoarcă la Casa Părintelui Celui bun…
Duhovnicii buni, oriunde s-ar afla ei, se micșorează pe sine și-L înalță doar pe Cel care ne-a înălțat din țărână, păcat și moarte.
Duhovnicul bun privește înainte de toate la Marele și Înduratul Duhovnic, Care ne-a dăruit tuturor, după slăvita Sa Înviere, iertarea păcatelor.
De la Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morți am primit putere să facem aceasta! Lui fie slava în veci!
Am ascultat, bucuros, cuvinte frumoase adresate unui duhovnic cunoscut al țării. Media, aproape în totalitate, și-a adus aminte de un slujitor venerabil și cinstit de mulți oameni evlavioși.
Destul de rar se spun cuvinte frumoase despre Biserică, deși sunt motive ca acest lucru să fie prezentat nu doar sporadic. Așa se întâmplă cu lauda oamenilor!
Arhimandritul Justin Pârvu s-a bucurat în ultima vreme de o largă popularitate, cu prezentări pozitive și constante, fiind perceput ca un model de slujire, mărturisire și trăire. Avem mulți duhovnici recunoscuți pentru viața lor dăruită Bisericii. Unii dintre ei au rămas înveșmântați într-o cutremurătoare și cuprinzătoare mantie a smereniei, cum s-a întâmplat în cazul sfântului ieroschimonah Paisie Olaru și într-o oarecare măsură chiar la părintele arhimandrit Cleopa Ilie.
Deși trecuseră amândoi de pragul anului 1989, au trăit totuși în alte vremuri… Dar câți duhovnici nu au trecut aproape neobservați…
Părintele Justin Pârvu s-a adăpat în tinerețile lui dintr-un izvor isihast care a dat roade bogate în perioada interbelică.
Durăul, la poalele muntelui sfânt al românilor – Ceahlăul -, unde foșneau altădată pădurile de sihaștri, exista în prima perioadă a veacului al XX-lea ca mănăstire cu duh de rugăciune și monahi aleși, iar satele dimprejur au trimis în mănăstiri mulți tineri evlavioși și devotați slujirii lui Dumnezeu.
Un alt loc al formării părintelui Justin a fost Cernica, lavra Sfântului Ierarh Calinic. Ce a însemnat Cernica în anii 1940 se știe. O mănăstire model și un seminar de faimă, cu profesori și elevi pe măsură.
Vremea încercărilor a fost cumplită pentru Biserică și slujitorii ei. Mănăstirile au început de atunci să cunoască perioada umilințelor. Călugării, mai mult decât înjumătățiți, au rămas să lupte cu tulburările de tot felul și cu propriile neputințe. Unii s-au încununat, cu netrecătoare răsplată. Se poate ca alții să se fi poticnit. Mănăstirile sunt școli ale pocăinței, cu elevi buni, premianți, dar și corigenți. Fiecare școală are strălucire, dar și neîmpliniri…
Temnița comunistă a adunat atunci monahi, profesori de teologie, preoți de la enorii, mulți, mulți. Biserica a lăcrimat în tăcere. Numai rugăciunile au alinat suferințele fără seamăn.
În acel spațiu al terorii, oamenii s-au apropiat de Dumnezeu, iar mărturiile lor sunt tulburătoare. În iadul închisorilor s-au trăit momente ca-n Rai, iar mulți încarcerați au cunoscut adevărata libertate în Hristos, Domnul vieții noastre.
Nu-i nici un secret că acolo, între zidurile neprimitoare, mulți oameni și-au sfințit viața și trăirile, fiind eliberați de lanțurile pe care păcatul ni-l așază permanent pe grumaz.
Când Dumnezeu a hotărât ziua eliberării, părintele Justin, după un alt popas în lumea neprimitoare, s-a întors în viața monahală, la mănăstirile Secu și Bistrița. În ctitoria lui Alexandru cel Bun l-am întâlnit și eu în urmă cu vreo 25 de ani. Erau acolo mulți părinți duhovnicești și înțelepți, cu felurite daruri, complementare.
Starețul Ciprian Zaharia, organizator, Ioanichie Bălan, scriitor, Justin Pârvu, îndrumător, Marchian, rugător, Martinian, râvnitor, Hrisostom, osârduitor. Lângă ei câțiva tineri ascultători, care au devenit, la rându-le, monahi de nădejde și slujitori cu rosturi în Biserică.
Ce a urmat în viața părintelui Justin este cunoscut. A reușit să înalțe o mănăstire, aproape de satul natal, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.
Lucrările au început un an-doi după 1990. Noua ctitorie a fost cercetată de mult popor, iar părintele Justin a devenit o persoană la care se raportau tot mai mulți credincioși. Anii de temniță, dar și experiența monahală au adăugat strălucire chipului său cuviincios.
În anii slujirii mele la Exarhatul mănăstirilor de la Centrul eparhial Iași l-am întâlnit de multe ori pe părintele Justin. Am slujit în ctitoria lui de la Petru Vodă și păstrez în inima mea cuvinte, întâmplări, aduceri aminte.
Pe unele nu le-am înțeles atunci, eram poate nepriceput, pe altele le-am deslușit mai târziu, iar unele rămân să fie descoperite deplin dincolo, întru Împărăția lui Dumnezeu.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 20 iunie 2013, apărut sub semnătura Părintelui Arhim. Timotei Aioanei)
