Valurile de migranți români s-au scurs în tăcere peste graniță, cu teama pentru ceea ce îi aștepta departe de casă, cu multe întrebări, dar și cu speranța unui viitor mai bun. Anii au trecut, cu autocare din ce în ce mai pline, curse tot mai dese și, încetul cu încetul, ne-am obișnuit cu „România paralelă”. O Românie care privește cu dezamăgire spre casă.
Datele statistice arată că aproape două milioane de români lucrează, în momentul de față, în afara țării, în timp ce estimările bazate pe alte surse (rapoarte ale departamentelor pentru imigrație din Spania, Italia, Grecia, Germania etc.) apropie cifra de pragul de 3 milioane. Pe lângă românii care au părăsit locurile natale înainte de Revoluție sau cei care au plecat imediat după căderea regimului comunist, „grosul” migrației românești s-a pus în mișcare începând cu anul 2000, atingând pragul maxim odată cu intrarea țării noastre în Uniunea Europeană și eliminarea obligativității vizelor.
Pentru cei mai mulți dintre românii care au făcut acest pas, munca în străinătate nu a reprezentat o „aventură”, o „provocare” sau o „nouă experiență”, ci o alegere determinată de imposibilitatea de a se mai descurca acasă. Fie că vorbim de tineri fără nici o perspectivă aici, fără un loc de muncă, fără casă, fără posibilitatea susținerii unei familii, de bărbați rămași fără slujbele în care lucraseră ani buni în țară, după ce lacătele privatizării s-au pus pe sute de fabrici, fie de femei ajunse la vârste respectabile, nevoite să plece departe de familie pentru a o ajuta să supraviețuiască, valurile de migranți români s-au scurs în tăcere peste graniță, cu teama pentru ceea ce îi aștepta departe de casă, cu multe întrebări, „oare o să mă descurc?”, „o să mă placă familia la care mă duc?”, „ce fac, dacă nu reușesc?”, dar și cu speranța unui viitor mai bun.
„Vin cu drag și plec întotdeauna cu un gust amar”
Anii s-au scurs, cu autocare din ce în ce mai pline și curse tot mai dese. A început să se vorbească de miliarde de euro trimise anual în țară, de vămi supraaglomerate de sărbători, s-a inventat neinspirata etichetă de „căpșunari”, am auzit de scandaluri diplomatice și atacuri la adresa românilor, dar și de comunități tot mai închegate. Încetul cu încetul, ne-am obișnuit cu „România paralelă”.
Nicoleta Borcea are 28 de ani, iar aproape jumătate i-a trăit în Spania, alături de soț și de cei doi copii, Andrei și Adriana. Locuiește în Ontigola, un orășel aflat la circa 60 de kilometri de Madrid, într-o casă frumoasă dintr-o zonă rezidențială. Soțul lucrează în domeniul construcțiilor și, datorită seriozității și faptului că a fost „omul bun la toate”, a devenit, în timp, mâna dreaptă a patronului. Nicoleta, la rândul ei, a lucrat în menaj, ca bonă, apoi în restaurant, pe care a ajuns să îl și administreze. După 11 ani de viață în Spania, se simte împlinită din toate punctele de vedere. România nu mai înseamnă „acasă”, este doar locul în care se întoarce, din când în când, să-și vadă familia și puținii prieteni pe care îi mai are aici. „Vin cu drag și plec întotdeauna cu un gust amar. Dacă nu ar fi familia și prietenii, vă spun drept că nu aș veni. Eu văd România în cele trei-patru săptămâni cât stau aici și poate nu o văd bine. Dar urc într-un mijloc de transport, spun «bună ziua!», zâmbesc și se uită ceilalți la mine de parcă nu sunt în toate mințile. În trafic, la fel, se înjură, se claxonează, țipă după tine; în magazine, rar întâlnești o servire acceptabilă, la televizor, scandaluri toată ziua, iar dacă vrei să obții ceva, greu te descurci fără pile. Văd că oamenii sunt dezamăgiți și sufocați de probleme. Atunci când trăiești cu 300 de euro pe lună – iar multe produse de aici sunt mai scumpe decât în Spania, unde salariile sunt de trei-patru ori mai mari – n-ai cum să fii bucuros. Nu, categoric nu este o lume în care eu să mai vreau să îmi cresc copiii. Chiar dacă am avea aici banii pe care îi câștigăm acolo, nu ne-am întoarce, pentru că viața de acolo, cu tot ce înseamnă ea – casă, serviciu, școala copiilor, prieteni, timp liber – e mai bună ca la noi”, este concluzia Nicoletei.
„M-a convins definitiv că nu am nici o șansă aici”
Luciana Bostan are 31 de ani și este tipul de tânăr român cu care ne place să ne lăudăm. Îi dedicăm, uneori, spații în presă, în care îi prezentăm povestea și îi lăudăm performanțele, dar uităm, ca societate, să profităm de ceea ce ne poate oferi, tocmai când avem cea mai mare nevoie de acest lucru. A absolvit Facultatea de Bioinginerie Medicală în cadrul Universității „Grigore. T. Popa” din Iași, a fost bursieră a Institutului Național de Științe Aplicate din Lyon, Franța, unde a urmat și cursuri de doctorat, iar în prezent desfășoară o activitate de cercetare în cadrul Universității din Sheffield, Marea Britanie, în colaborare cu giganți mondiali de genul companiei Philips. „La finalizarea studiilor de doctorat, mi-aș fi dorit să rămân și să continui activitatea de cercetare la Iași, pentru că apropierea de familie și de toți cei dragi contează mult pentru mine. Din păcate, pe lângă salariul pe care l-aș fi primit aici și din care cu mare greu aș fi reușit să-mi acopăr strictul necesar, nu mai vorbesc de lucruri ce țin de pretențiile activității de cercetare, și contractul pe care eram pregătită să-l semnez a tot întârziat. La un moment dat, mi s-a dat de înțeles că ar trebui să încep munca fără angajare, pentru că «se va rezolva și acest aspect la un moment dat», ceea ce m-a convins definitiv că nu am nici o șansă aici, dacă vreau să fac performanță”, spune Luciana.
La fel ca mulți alți tineri români cu rezultate de excepție în domeniul în care activează, s-a orientat către locuri în care munca lor era apreciată la justa ei valoare. La scurt timp, a obținut un contract cu o valoare de 40 de mii de lire sterline pe an la Universitatea din Sheffield, Departamentul de Știința și Ingineria Materialelor. „E o altă lume. Pe lângă confortul financiar, care îți permite să te concentrezi pe activitatea de cercetare, ești tratat ca un partener, încurajat să creezi, să inovezi, să te perfecționezi. În următoarea perioadă, eu trebuie să particip la o serie de congrese în Țara Galilor, Spania și Polonia, totul pe cheltuiala universității, pentru a prezenta rezultatele muncii mele și, mai ales, pentru a-mi îmbunătăți, la rândul meu, cunoștințele”, explică Luciana.
Speră să se întoarcă în România pentru a lucra
Despre România, Luciana spune că va rămâne „mereu acasă”, că urmărește din când în când ce se mai întâmplă aici, că nu-i place ce vede sau citește și că speră ca, într-o zi, să aibă posibilitatea să se întoarcă aici pentru a lucra. „Știu că se insistă pe faptul că «statul a investit în tine» și că plecarea noastră reprezintă un soi de trădare a așteptărilor. Dar nu numai că, de multe ori, nu poți face o treabă de calitate în România cu mijloacele pe care le ai la îndemână, ci te chinui să supraviețuiești. În loc să te concentrezi la cercetare, te gândești la ziua de mâine. Dacă mai adaugi corupția, pilele, obtuzitatea, încremenirea în proiect ce caracterizează, în foarte multe cazuri, sistemul educațional și de cercetare românesc, efectiv nu poți alege decât să mergi în alt loc, în care să fii tratat, nu neapărat bine sau foarte bine, dar măcar decent. Eu sper, totuși, să am ocazia, cândva, să mă întorc într-o țară care să-mi ofere acest lucru”, spune Luciana. (Reportaj realizat de Bogdan Cronț și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 16 iulie 2013)
