De vorbă cu un bătrân al Sihăstriei

L-am cunoscut pe părintele Victorin Coteț cu câteva luni în urmă, la Spitalul „Providența” din Iași. M-am făcut atunci mesagerul rudelor sale duhovnicești din mănăstirea unde se nevoiește, care-i trimiteau un pachețel, semn al dragostei lor. Era într-o zi de vineri, la orele amiezii, iar părintele cugeta, în salon, la Pătimirile Domnului.

Refuzase orice îmbucătură, chiar dacă urma un tratament medicamentos, dintr-un motiv foarte „drept”, după cum s-a justificat: era zi de vineri. „Cum pot eu să mănânc fără să-mi pese, când Hristos e pironit pe cruce? Cum aș putea să-I fac eu una ca asta?” Așa a răspuns părintele Victorin dojenii prin care i se explica că pastilele nu trebuie luate pe nemâncate. Un răspuns care rușinează pe cei cu puțină credință, care pune pe gânduri.

Așa este părintele Victorin Coteț de la Mănăstirea Sihăstria. Simplu, curat, demn și cu multă credință. Anul acesta împlinește 88 de ani. Vine dintr-o familie longevivă – părinții săi, Vasile și Elena, au trăit 92 de ani. S-a născut la Bosia, județul Iași.

Filele din viața Sfântului Eufrosin Bucătarul

L-am vizitat mai apoi pe părintele Victorin și la mănăstire. Se miră că „ai venit să-i calci cotețul” (aluzie la numele de familie) și te întreabă dacă nu cumva ai nimerit acolo din greșeală. „Eu sunt Coteț, mergeți la Palat (n.r. – adică la stareț, pe care îl cheamă tot Victorin), dânsul le știe mai bine, eu sunt monah simplu”, spune în șagă părintele Victorin. Vioi, copilăros, îți pune apoi în mână un album cu familia lui, pe care îl ține sub pernă, ca pe cea mai de seamă comoară a bărâneților. „Îi am aici, pe toți, și mă rog pentru ei. Oameni frumoși, au ajuns departe, fac cinste familiei, nu ca mine, bătrân prăpădit”, se caină părintele Victorin.

Ca orice monah, și părintele Victorin are o poveste specială, pe care o împărtășește celor care doresc să o cunoască – povestea intrării în mănăstire. „Cum am intrat în mănăstire? Uite cum a fost: când am venit din evacuare, după ce s-a terminat războiul, am găsit pe acasă câteva file din viața Sfântului Eufrosin Bucătarul. Și citindu-le, mi-am zis așa, în sine, că după ce mă duc și fac armata plec la mănăstire. Aveam 24 de ani când m-am liberat din armată. Au trecut doi ani, am început să lucrez, dar tot la mănăstire mă gândeam. I-am scris apoi unei verișoare, care e maică la Agapia, și am întrebat-o cum e viața de mănăstire. Mi-a răspuns doar: «Vino și vezi!»”, își amintește bătrânul monah.

Și tânărul Vasile a plecat să vadă cum e viața de mănăstire. A mers întâi la Agapia, la maica Heruvima, verișoara sa, iar de acolo s-a dus direct la Sihla și acolo i-a rămas inima. S-a reîntors totuși acasă ca să pună niște treburi la punct. În timpul acesta a întâlnit-o pe mama maicii Heruvima, care, uimindu-se că-l vede acasă, i-a spus hotărât: „Ce mai stai, frate Vasile? Pleacă acolo unde ți-ai pus în gând”. Mai-nainte, preotul paroh îi spusese, așa, la ceas de taină, mamei sale: „Ei, mătușă Ileană, ia-ți grija de Vasile!” „Mamei i-a părut bine că am ales mănăstirea. Și ea își dorise să îmbrățișeze această viață, dar n-au lăsat-o părinții… La scurt timp după vorba mătușii și după ce am primit binecuvântarea mamei, mi-am luat băgăjelul și dus am fost”, povestește părintele Victorin. Dumnezeu i-a rânduit să înceapă cu ascultarea la trapeză, așa cum citise în viața sfântului bucătar. La 30 de ani primea deja mantia călugăriei. S-a nevoit zece ani la Sihla, de unde a fost scos, prin Decretul din â59. După decret, a stat un timp în lume și a lucrat în apropierea mănăstirilor nemțene, de care nu se putea despărți. „Aveam colegi de muncă care mergeau la horă, se întâlneau cu câte o fată… Eu am dus și atunci o viață ca în mănăstire. Aveam în fața ochilor un gard, știam că nu pot trece de el. Când veneau ispitele tinereții, imediat auzeam glasul conștiinței: «Fii atent că ești călugăr, tu ai alte obligații față de Dumnezeu». M-au chemat la Miliție de două ori. Erau cu ochii pe mine, să vadă pe ce drum o iau. M-au întrebat de ce nu mă însor. Și le-am zis că sunt bolnav, nu pot să mai nenorocesc un suflet pe lângă mine. A doua oară, când am văzut că mă sâcâie, le-am spus hotărât că mă voi întoarce în mănăstire”, își amintește părintele Victorin câte ceva din perioada aceea sumbră, cu multe privațiuni pentru Biserică.

În Sihăstria viețuiește din ’66. A trecut prin toate ascultările, a mers la muncile câmpului până acum, la bătrânețe. „Eu și alți câțiva părinți eram primii cosași. Coseam unuâ într-un loc, altuâ mai departe; așa ne punea starețul, la distanță, ca să nu uităm de rugăciune”, povestește părintele.

Pe placul lui Dumnezeu

Actualul Arhiepiscop al Romanului, Înaltpreasfințitul Eftimie, apreciind destoinicia părintelui Victorin, a vrut să-l ia cu dânsul, să-l facă preot. Monahul Victorin a răspuns atunci cu înțelepciune că de când a intrat în mănăstire nu și-a dorit decât să fie pe placul lui Dumnezeu și ca monah vrea să-L slujească până la moarte. „Spunea Preasfințitul atunci: ce-i suta de ani. Și uite că am ajuns să trăim aceste vremuri…”, își amintește părintele Victorin despre întâlnirea pe care a avut-o în tinerețe cu ierarhul de la Roman. I s-a propus în trei rânduri, în vederea hirotoniei, să urmeze cursuri seminariale, dar nimeni nu a făcut față statorniciei gândului său curat.

Acum îl găsești în fiecare zi în bucătăria mănăstirii. Dă o mână de ajutor părinților care pregătesc bucatele de obște. „Am curățat vagoane de ceapă. Fac și eu ce mai pot. Mi s-a spus că pot să ajut aici și asta fac, ca să nu mă găsească moartea stând. În mănăstire eu am pus pe primul plan ascultarea. Am înțeles de la început că dacă fac ascultare fără cârtire, o să mă ajute mult Dumnezeu; ascultarea e viață, neascultarea e moarte”, spune părintele Victorin, pe care Dumnezeu îl răsplătește cu viață lungă pentru ascultarea sa. De altfel, se simte împăcat cu Dumnezeu și vorbește cu seninătate de moarte, pe care o așteaptă în fiecare zi. „Trebuie să-ți fie frică întâi de păcat, apoi de moarte. Eu de acuâ, vorba părintelui stareț, sunt cu ziua. Nu mai sunt cu anul. Am intrat în anii durerii, cum spune Cartea. Așa stă scris în Sfânta Scriptură, că anii voștri șaptezeci, dacă va fi cu putere optzeci, iar ce este mai mult decât aceștia osteneală și durere”, spune surâzând părintele.

Cele mai frumoase bucurii le-a trăit la slujbele Bisericii – la Sfânta Liturghie îndeosebi și la privegheri. I-a plăcut mult să citească din Pateric, de unde a învățat să fie cu pricepere și cumpătare în toate.

„Am trecut prin toate cu Dumnezeu, iar când mi-a fost mai greu, am fugit la ajutorul duhovnicului. La început l-am avut duhovnic pe părintele Ioil Gheorghiu, apoi pe părintele Paisie Olaru. De părintele Paisie am fost apropiat, sfinția sa m-a înțeles cel mai bine. Mă duceam și noaptea la dânsul să mă mărturisesc, mergeam de fiecare dată când era nevoie”, povestește părintele Victorin. Un monah care a înțeles cât este de bine să trăiești aproape de Dumnezeu… (Reportaj realizat de Nicoleta Olaru și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 1 august 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

La hramul istoric al Catedralei Patriarhale va fi proclamată canonizarea Sf. Cuv. Teofana Basarab | Programul manifestărilor

Catedrala Patriarhală serbează sâmbătă, 21 mai 2022, hramul istoric dedicat Sfinților Împărați Constantin și Elena.  Manifestările cuprind proclamarea canonizării Sfintei Cuvioase Teofana Basarab. Detalii despre viaţa sfintei, aici. Programul integral: Proclamarea canonizării Sfintei Cuvioase Teofana…