Sfântul Grigorie Palama nu își menajează adversarii atunci când e vorba de adevărurile de credință. Nu utilizează o falsă diplomație nici când e vorba de coordonatele viețuirii creștine. Cuvântul său e percutant și lipsit de artificii retorice. Mesajul, mai ales în Omiliile rostite în partea finală a vieții, este o dezvăluire a tainei celei negrăite a veacului viitor.
Vorbind despre credință și relația ei cu realitatea Învierii, Sfântul Grigorie Palama precizează într-una din Omiliile sale: „Marele Pavel, arătând sfințenia și folosul de obște al credinței și vestind faptele, răsplătirile, roadele și puterea acesteia, spune că de la acestea se face început al veacurilor, nefiind ceva mai vechi decât acestea. Căci zice: „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile, prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd”. (Evrei 11,3 ). Sfârșit al veacurilor este însă Învierea cea a toată lumea, care va să vină, și desăvârșirea sfinților care urmează acesteia, căci decât aceasta nimic nu e mai desăvârșit”. Se observă gradația: credința este începătoare a veacurilor, cea care conduce apoi spre starea de Înviere, starea cea mai desăvârșită. Credința este cel mai vechi fundament al relației om – Dumnezeu, dar rolul ei este să ducă la desăvârșire. Nu este nimic mai vechi decât credința, dar nu este nimic mai desăvârșit decât Învierea și starea de sfințenie. Credința nu poate rămâne la nivelul declarativ. Relatia cu Dumnezeu prin credință, în viziunea Sfântului Grigorie Palama, trebuie să fie dezvoltată în direcția îndumnezeirii și a moștenirii vieții celei veșnice. Lucrarea lui Dumnezeu în viața omului nu este supusă condiționărilor de nici un fel.
Dumnezeu dăruiește mai mult decât poate cuceri omul singur
Acesta este mesajul multor fragmente din scrierile Sfântului Grigorie. Hristos lucrează cu și prin oameni, dar lucrarea sa depășește limitele impuse de condiția noastră de făpturi limitate. Credința e necesară creșterii noastre în Dumnezeu, dar lucrarea lui Dumnezeu depășește limitele credinței omenești. Propriu-zis, credința noastră nu Îl poate obliga pe Dumnezeu. Acest lucru nu înseamnă diminuarea rolului credinței – extrem de important -, ci sublinierea faptului că Dumnezeu lucrează depășind granițele rațiunii omenești, în coordonate care nu pot fi cuprinse de om. Însă în aceste coordonate Dumnezeu dăruiește infinit mai mult decât ar putea cuceri omul de unul singur. Reluăm în această prezentare un fragment în care observăm cum își fundamentează Sfântul Grigorie credința în Înviere, devenind el însuși temei al tăriei în credință a multora : „Hristos, pe Cruce fiind, pe mulți a înviat, și aceștia s-au și arătat multora. Dar peste toate, după moartea Sa pe Cruce pentru noi, a înviat El Însuși, ba mai mult, a treia zi a ieșit (din mormânt), făcându-Se începător al vieții celei veșnice. Căci toți ceilalți, deși au înviat, iarăși s-au supus vieții noastre pieritoare. Hristos însă a înviat din morți și „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9). De aceea, Hristos singur „S-a făcut începătură a (învierii) celor adormiți” (I Cor. 15, 20), adică a celor credincioși, și a celor care s-au mutat de aici întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice. Așadar, „S-a făcut începătură a (învierii) celor adormiți” și „Cel Întâi născut din morți”, și ne-a binevestit și ne-a încredințat nu despre viața aceasta a noastră, cea pieritoare și stricăcioasă, care se conduce prin suflarea cea de viață, ci despre viața cea pregătită nouă, întru nădejdi, îndumnezeită, nemuritoare și veșnică. Căci această viață (cea veșnică, n.tr.) este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El”.
Darul unic primit de la Hristos
Hristos face omului darul vieții veșnice: „Căci această viață este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El.” Drumul omului spre această viață veșnică trece însă prin tensiunea continuă a relației Dumnezeu – om – semeni. Această relație se caracterizează prin necesitatea omului de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin independența absolută, specifică lui Dumnezu. Este vorba aici de taina comuniunii personale, marcată de specificitatea relației libere între Dumnezeu și om: Dumnezeu ar putea acționa oricând în folosul omului, dar acceptă așteptarea, tocmai pentru a-l mobiliza pe om spre deschiderea iubitoare față de celălalt si față de Domnul său. Credința care duce la Înviere trebuie să se concretizeze în fapte: „Căci dacă nu numai că vom fi miluiți de Dumnezeu și vom primi atâtea faceri de bine (de la El), încât nici nu este cu putință a le număra, dar încă și arvună primim de la El – că vom lua răsplata cu bună măsură și potrivit stăruinței în fapta cea bună, lucrată față e aproapele -, de ce nu alergăm către aceasta, cu toată puterea? De ce nu ne punem însăși viața unul pentru altul, dacă trebuie, după chipul Stăpânului, ca să luăm în schimb viață veșnică de la El? Dar și aceasta ne este de folos: dacă probabil nu (ne putem pune viața, n.tr.) unii pentru alții, însă (putem să ne jertfim viața, n.tr.) pentru Acela Care S-a dat pe Sine Însuși la moarte pentru noi, nu numai ca răscumpărare, ci și ca pildă și învățătură practică, cu totul neasemuit mai înaltă decât orice faptă, cuvânt și minte”.
Dragostea face din multe una
Contextul social nu deschide mereu calea jertfei pentru celălalt într-o manieră capitală. Rămâne în acest caz posibilitatea dăruirii vieții întregi lui Dumnezeu, și implicit și semenilor, în alte moduri complexe, care integrează viața de zi cu zi. Probabil Sfântul Grigorie Palama face aici aluzie și la viața monahilor isihaști, care, fugind de lume, nu aveau cum să își dea viața, la modul concret, pentru aproapele. Jertfa lor în Hristos, întâlnirea lor reală cu Hristos compensează însă, și chiar depășesc diferitele modalități sociale de „a-ți pune viața pentru aproapele”. În fond, monahul este cel care este răstignit lumii, dar și cel care se răstignește pentru lume. Sfântul Siluan Athonitul concentrează această idee, spunând că monah este cel ce se roagă pentru lumea întreagă. Suferințele lumii întregi rezonează dureros în cel care primește prin rugăciune taina unirii cu Dumnezeu, prin harul Său necreat. Iată așadar cum credința trebuie să ducă la unirea cu Dumnezeu, în dragoste, prin pătrunderea în taina Învierii: „Căci este propriu dragostei să facă din cele multe una. Dragostea unirii conjugale pare a avea ceva asemănător. Se spune că omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și cei doi vor deveni un trup, dar un singur trup, nu și un singur suflet. Dimpotrivă, unirea lui Dumnezeu cu cei care sunt vrednici, unire care depășește în perfecțiune orice altă unire, este singura care, într-un mod supranatural, îmbrățișează și unește pe cei ce se iubesc într-o singură realitate”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 19 iunie 2010, semnat de Pr. Roger Coresciuc)
