Sala „Auditorium Maximum” a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca a fost neîncăpătoare pentru miile de persoane care au venit să îl vadă și să îl asculte pe părintele Rafail Noica, informează „Ziarul Lumina”.
Mii de oameni veniți din toată țara și din străinătate au reușit cu greu să își facă loc într-una din cele mai mari săli de conferințe din Cluj-Napoca, „Auditorium Maximum” a Universității clujene, iar organizatorii au instalat și un videoproiector pentru cei care nu au mai reușit să intre. Părintele Rafail Noica a venit la Cluj-Napoca la invitația și mai ales la insistențele Înalt Preasfințitului Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, pentru a susține o conferință la împlinirea a 20 de ani de la mutarea la Domnul a arhimandritului Sofronie Saharov, duhovnicul său de la Mănăstirea Essex. La începutul conferinței cu titlul „S-a dus să-L vadă precum este”, IPS Mitropolit Andrei i-a mulțumit părintelui Rafail Noica pentru că a acceptat invitația de a vorbi despre marele său părinte duhovnicesc, Sofronie Saharov.
Pe parcursul conferinței, părintele Rafail Noica a adus în atenție câteva crâmpeie semnificative din cei 30 de ani de viețuire în preajma marelui duhovnic, momente cu rol edificator spre întărirea credinței și pentru urcușul spre mântuire. De asemenea, a fost conturată icoana unui sfânt, așa cum a fost ea percepută de un ucenic care l-a avut în preajmă atât în duh, dar și în aspectele vieții lumești.
„Ne convingea până și oasele…”
Stând în preajma părintelui Sofronie Saharov, ucenicul de atunci, părintele Rafail, își dorea ca lumea întreagă să poată auzi cuvintele marelui duhovnic. „Fiind născut în pământurile astea și din neamul acesta românesc, mai întâi de toate, mă gândeam: O! de s-ar auzi în România cuvintele astea!” „Eu nu știam prea multe despre biserică atunci când am plecat din România, dar simțeam că ce auzeam de la părintele era ceva rar, ceva calitativ care convingea sufletul, care convingea până și oasele, ceva ce nu auzisem de la alții, ce nu auzisem nicăieri. Aveam 20 de ani când l-am întâlnit pe părintele Sofronie, și mai târziu, în viața mea, am socotit că m-am născut atunci când l-am întâlnit pe părintele Sofronie. Poate că eu nu am fost ca ceilalți copii. Când m-am născut eu, aveam 20 de ani.” „Este o realitate în paternitate și de atunci mi-am dat seama că există o realitate în tot ce e duhovnicesc, care, pentru noi, e ceva abstract, ceva necunoscut. Îmi dau seama că materia, pământul, trupul nu sunt decât un simbol al adevăratei vieți, care viață este în duh.”
Făcând referire la titlul conferinței, „S-a dus să Îl vadă precum este”, părintele Rafail a arătat că părintele Sofronie avea mereu mintea către cele veșnice, fiind prezent încă din timpul vieții în veșnicie. „El nu se cobora ușor la amănuntele trecătoare ale vieții, dar ținea cont de ele și se ocupa de fiecare, în măsura în care omul se poate ocupa. Era foarte grijuliu față de ucenicii lui, ca o mamă. Se ocupa de fiecare amănunt.” De multe ori, părintele Sofronie intervenea în ajutorul celor din jur, ca și cum știa ce se întâmpla și de ce anume are nevoie fiecare. „Ca și cum știa†¦ s-a întâmplat de atâtea ori asta, că am înțeles că știa! Știa! Nu putea să fie păcălit cu nimic. Nu avea aerul de a fi un străvăzător, dar nimic nu-i scăpa”, a spus părintele Rafail.
„Părintele Sofronie era un om care nicicum nu se pleca de la înălțimile duhovnicești, teologice, dogmatice, dar nimic din cele practice ale vieții nu-i scăpau și nu le trata cu dispreț. Spunea că în viața omului nu este nimic care să nu fie de cea mai înaltă importanță, că cele mai mici fleacuri te miri ce înrâurire pot să aibă asupra unei întregi vieți și să ducă la mântuire sau, Doamne ferește, la pierzanie.”
Astfel, părintele Sofronie încerca să le atragă mereu atenția ucenicilor către aspectele cele mai importante ale vieții. „Dacă omul trăiește în duhul lui Dumnezeu, nu poate să fure nimic de la aproapele, pentru că duhul lui Dumnezeu dă această atenție față de aproapele. (…) Toate izvorăsc dintr-un singur izvor, și ăsta este dragostea. Părintele Sofronie spunea, și a scris-o, că toată nevoința se face pentru a dobândi dragostea! (…) Totul se leagă de dragoste și totul se reduce la dragoste și totul izvorăște din dragoste!” Astfel, „când omul, din duhul lui Dumnezeu, este cu luare aminte față de aproapele, este într-un duh al iubirii, un duh al căldurii, este un duh al vieții. Nu este doar o manieră corectă”, a spus părintele Rafail.
Un sentiment de libertate…
Părintele Rafail a povestit și cum a ajuns la mănăstirea de la Essex, unde a stat mai întâi ca oaspete. „Primul lucru care te izbea la părintele Sofronie era acea căldură pe care nu o simțisem până atunci nicăieri, nicicând în viața mea. Era un simțământ de libertate, dar nu știam, nu înțelegeam de ce mă simt așa liber, în prezența lui.” Această libertate nu era de-a face sau a nu face ceva, ea venea de la faptul că, așa cum a arătat un călugăr athonit, părintele Sofronie era un om liber. „Ăsta era răspunsul! Nu atât libertate de a face†¦ ci libertate de a fi tu ăla care ești, drept sau strâmb, sărac, bogat, păcătos, sfânt, aveai libertatea, în prezența lui, să fii ăla care ești”, a povestit părintele Rafail, care a adăugat că părintele Sofronie trecea peste manierisme, dar „în povățuirea lui încerca, poate fără să-ți dai seama deloc, să te scoată din ce ești, să te aducă pe tărâmurile pe care el le cunoștea, adică în libertatea asta dumnezeiască pe care el o trăise atât de concret încă din tinerețile lui. Acolo voia să aducă pe toți, dar niciodată, nici o silnicie”, iar în cei 30 de ani cât a stat în apropierea lui „să fi văzut de trei-patru ori ceva asprime”. Această asprime avea subtilitățile ei, pentru că atingea profunzimi nebănuite la prima vedere. „Se potrivea cu cuvântul românesc «unde dai și unde crapă». Știa el exact ce făcea. Dar cum să știe, pentru că schimbarea care avea loc apoi nu avea nimic de-a face cu muștruluiala. Mă gândeam că face în ascultare Duhului lui Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu știe ce să facă, știe unde să lovească, nu ca să pricinuiască, ci ca să vindece o rană. Ăsta era părintele Sofronie!”
Deși nu se arăta în fața oamenilor ca un mare duhovnic, părintele Rafail a înțeles, în preajma părintelui Sofronie, cum se trăiește cu un sfânt. „Până să-l cunosc pe părintele Sofronie, credeam că un sfânt este ceva unic în istorie pe care trebuie să îl pui pe un stâlp de vreo 15 kilometri și să te uiți la el cu binoclul, pe partea inversă, ca să fie cât mai departe. Părintele Sofronie ne arăta: «Dacă vrei să vezi un sfânt, uită-te în oglindă. Crezi că nu este sfânt ce vezi acolo? Da, nu este! Este un sfânt în facere…»”
Părintele Rafail a adăugat că după moartea duhovnicului figura lui a crescut și mai mult în ochii ucenicilor lui.
„Dumnezeu este viață”
În continuare, părintele Rafail Noica a abordat mai multe teme teologice, făcând, totodată, referire și la învățăturile părintelui Sofronie Saharov.
„Este o calitate a dragostei lui Dumnezeu, și asta am înțeles-o prin părintele Sofronie, apoi am înțeles mai mult și Scripturile. (…) Iadul este refuzul vreunei făpturi de a primi pe Dumnezeu. Dumnezeu viață este, iar dacă nu primim pe Dumnezeu, nu primim viață. Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste care nu știe decât un singur lucru: primire și mântuire” și „este nevoie ca noi să ne facem soarta, noi să ne hotărâm, iar dacă insistăm și ne hotărâm împotriva voii lui Dumnezeu, vine o vreme când Dumnezeu ne va îngădui fiindcă asta este ce am vrut. (…) Dragostea lui Dumnezeu are calitatea de a fi jertfelnică până la capăt”, a mai spus părintele Rafail Noica.
