Cinstirea lanţului Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Danact citeţul

Dumnica vindecării celor 10 leproși

„Mântuitorul le-a spus, aşadar, acestor zece să se ducă şi să se arate preoţilor, spre a le certifica vindecarea. Leproşii n-au mai spus nimic. Au făcut stânga-mprejur şi au plecat. Au crezut în decizia Lui. Şi pe drum s-au vindecat. Nouă dintre ei, văzându-se vindecaţi, nerăbdători să li se confirme sănătatea, s-au dus să arate preoţilor că aveau corpurile curate.

Puteau obţine certificate pe loc. Unul dintre ei însă s-a întors. S-a gândit că e mai bine mai întâi să mulţumească Celui care l-a vindecat. Când l-a văzut, Mântuitorul a rostit memorabilele cuvinte: „Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a aflat să vină să dea slavă lui Dumnezeu decât numai străinul acesta?”. I-a zis străin, pentru că nu era iudeu. Era samarinean. De alt neam şi de altă lege. Samarinenii erau consideraţi de evrei stră­ini, fiind amestecaţi cu sirienii.

Cum samarineanul căzuse recunoscător la picioarele lui Iisus, Acesta i-a zis doar atât: „Scoală-te şi du-te. Credinţa ta te-a mântuit”. Era un om deosebit, dacă a găsit el cu cale să se întoarcă şi să mulţumească pentru binele care i se făcuse. Am putea sa tâlcuim vindecarea celorlalţi ca pe o faptă săvârşită de Mântuitorul pentru noi cei de azi, pentru ca întâmplarea să ajungă până la noi şi Mântuitorul să ne dea o învăţătură despre una din rarele, dar şi din marile virtuţi omeneşti şi anume despre virtutea recunoştinţei.

Se spune în popor, în vorbirea de toate zilele: „Recunoştinţa – floare rară!” – deşi n-ar trebui să fie tocmai rară. (…)

Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, nici al echităţii, nici al bunătăţii. El doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu preţuieşte binele pe care l-a primit. Profită de el ca-un hoţ, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu ştie nici de bine, nici de răs­plata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie.

Dacă am încerca o tipologie a nerecunoscătorilor şi a nerecunoştinţei, am pune pe prima treaptă pe aceştia cărora li se face bine şi uită. Dar oare uită cu adevărat? Nu. Nu uită niciodată. Memorie au. Doar se prefac că uită. E comod să uite, fiindcă nu vor să fie recunoscători. Şi e cu atât mai ciudat, cu cât recunoştinţa nu cere sacrificii materiale. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu sunt pretenţioşi. Adesea sunt mulţumiţi cu un singur cuvânt. Cuvântul le confirmă calitatea actului pe care l-au făcut.

Un singur cuvânt de mulţumire încurajează spre alte fapte bune, caritabile. (…)

Vindecarea celor zece leproşi ne învaţă să ne rugăm. Ne învaţă că Dumnezeu ascultă rugăciunea noastră, dar ne mai şi faptul că din cele trei feluri de rugăciuni, nu trebuie să folosim numai unul.

Există rugăciuni de cerere, când zicem: „Doamne auzi rugă­ciunea mea, ascultă cererea mea, ia aminte la rugăciunea mea!”. Sau „Domnului să ne rugăm”, „la Domnul să cerem”.

Există apoi rugăciuni de laudă: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”, „Laudă suflete al meu pe Domnul”, „Dimineaţa te voi lăuda” ş.a.m.d.

Există şi un al treilea fel de rugăciune, de mulţumire: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, pentru cutare şi cutare”, „Mulţumesc pentru bunătăţile Tale cele pământeşti”, după masă ş.a.m.d.

Dar noi, de obicei, facem numai rugăciuni de cerere. Noi cre­dem că trebuie să-I comunicăm lui Dumnezeu numai rugăciuni de cerere. Noi credem că trebuie să-I comunicăm lui Dumnezeu numai cele de care avem nevoie.

Prin aceasta ne înscriem printre cei nouă. Ca să fim asemenea celui unul care s-a întors, trebuie să facem şi rugăciuni de slavă lui Dumnezeu pentru tot ce ne dă, tre­buie să facem şi rugăciuni de mulţumire. Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu şi să-i binecuvântăm şi pe cei care ne fac bine.”

(Mitropolitul Antonie Plămădeală, Cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul l985, via Doxologia.ro)

Cinstirea lanţului Sf. Ap. Petru

În 16 ianuarie se face pomenirea lanţului cu care a fost legat Sfântul Apostol Petru din porunca tetrarhului Irod, după cum aflăm în cartea Faptele Apostolilor 12, 1-12. Lanţul cu care a fost legat Sfântul Apostol Petru a primit de la sfinţitul său trup putere tămăduitoare, pentru cei ce se apropiau de el cu credinţă.

Creştinii l-au luat şi l-au ascuns. A fost păstrat ascuns până în anul 439 când Sfântul Juvenalie, patriarhul Ierusalimului (420-450), l-a dăruit împărătesei Evdochia, soţia lui Teodosie al II-lea (408-458) în semn de recunoştinţă pentru că zidise multe biserici în Sfânta Cetate.

Împărăteasa l-a dus în vechea biserică Sfânta Sofia din Constantinopol, în locul căreia, împăratul Justinian (527-565) a zidit în anul 537 măreaţa biserică cu acelaşi nume.

O parte din acest lanţ a fost dăruit de împărăteasa Evdochia fiicei sale Eudoxia, soţia împăratului Valentinian al III-lea.

Aceasta l-a aşezat în Biserica „Sfântul Petru” din Roma. Acolo se mai află şi un alt lanţ cu care Sfântul Apostol Petru fusese legat în timpul prigonirii lui Nero (54-68). Sărbătorirea închinării lanţului Sfântului Petru este foarte veche.S-a constat a fi chiar de la începutul secolului al II-lea.

Astăzi se sărbătoreşte nu numai amintirea minunii prin care Sfântul Apostol Petru a fost scăpat de la moarte de îngerul Domnului, ci şi închinarea lanţului cu care a fost legat în temniţă de Irod şi a lanţului cu care a fost legat în timpul persecuţiei împăratului Nero.

Tropar – Glasul 4

Roma nepărăsind, la noi ai venit prin cinstitele lanţuri ce ai purtat, întâistătătorule pe scaunul Apostolilor. Pe care cu credinţă cinstindu-le, te rugăm: cu ale tale rugăciuni către Dumnezeu, dăruieşte nouă mare milă

Sf. Mc. Danact citeţul

Odată, când au năvălit păgânii în biserică, Sfântul a luat vasele și veșmintele bisericii pentru a le salva și pentru a nu cădea în mâinile profane ale necredincioșilor.

Sfântul Mucenic Danact a viețuit în secolul al II-lea, în Avlona Iliricului (Albania de astăzi) și era citeț în biserica de acolo.

Odată, când au năvălit păgânii în biserică, Sfântul a luat vasele și veșmintele bisericii pentru a le salva și pentru a nu cădea în mâinile profane ale necredincioșilor, și le-a păstrat într-un loc fortificat, la cinci mile de oraș, spre mare.

Dar necredincioșii prinzându-l și arestându-l, îl sileau prin orice mijloace să aducă sacrificii zeului Dionis. Însă Sfântul Danact a rezistat în fața presiunilor și a rămas statornic și ferm în credința lui în Hristos. Atunci, au poruncit păgânii să i se taie capul, iar trupul lui a fost aruncate în mare.

Așa a primit smeritul citeț Danact cununa muceniciei.

Foto credit: Doxologia

Comentarii Facebook


Știri recente