Dacă privim postul ca pe o călătorie spirituală, un urcuș duhovnicesc spre propria înviere, atunci poticnirea sau căderea de pe una din treptele pe care urcăm apare ca un deznodământ firesc pentru cineva care nu s-a antrenat, ci începe drumul doar odată cu lăsatul secului din anul respectiv.
Continuând cu această comparație, voi spune că orice om care vrea să escaladeze un vârf se pregătește/antrenează și își ia doar bagajele necesare, fără a adăuga balast. Orice lucru în plus poate duce la surmenaj și, foarte probabil, la abandonarea escaladării. Dacă pe deasupra mai este și timp ploios sau te prinde ploaia în drum, atunci e și mai greu.
În plan duhovnicesc, antrenamentul nostru nu trebuie să înceteze, pentru că altfel apare „burta”, ca semn al lâncezelii și uitării de țintă. Teoretic, atunci când am pornit pe drumul pe care ne îndrumă Biserica, cunoaștem deja ținta sau vârful ce trebuie escaladat. Cu toate acestea, ne vedem în fiecare Post ca la începutul drumului! Și nu e grav că e început, căci în fiecare an și zi punem început, dar pentru o altă treaptă sau continuăm să stăm bine pe aceeași treaptă, ci faptul că am căzut, și acest lucru ni se pare firesc. Adică, un nou Post, un nou început! Și așa de fiecare dată: de la zero!
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
