Unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de închinăciune din Dobrogea de Nord este fără îndoială Mănăstirea Celic Dere. Acest loc tainic de întâlnire a omului cu Dumnezeu, altar de rugăciune și jertfă neîncetată, veghează ca o candelă a Ortodoxiei, menținând vie dragostea de Biserică, de limbă și de neam.
Locul în care este așezată mănăstirea pare unul de basm, iar tot ce alcătuiește acest sfânt așezământ pare a nu fi fost făcut de mână omenească. Însoțitorul cu care am vizitat mănăstirea chiar a mărturisit că dacă este să își imagineze Raiul într-un fel, așa și-l imaginează, ca la Celic.
Ajuns în poarta așezământului, complexul monahal ți se dezvăluie în toată splendoarea lui, asemenea unui castel din povești. Aleea lungă pietruită este mărginită de două șiruri de trandafiri înmiresmați ce îți poartă pașii prin bolți de flori spre biserica situată pe un platou înalt din centrul ansamblului monahal.
Ca să ajungi la biserică trebuie să parcurgi un urcuș domol de câteva sute de metri, însă un urcuș plăcut, care te duce cu gândul la urcușul duhovnicesc ce trebuie să îl parcurgem pentru a ajunge la desăvârșire. Odată ajuns în fața bisericii, măreață ca o catedrală, efortul îți este răsplătit pe deplin de frumusețea și măreția sfântului lăcaș și de priveliștea încântătoare ce ți-o conferă înălțimea unde e așezată biserica. Iar când te gândești că aici, în urmă cu 2.000 de ani, Sfântul Apostol Andrei și ucenici de-ai săi propovăduiau Evanghelia lui Hristos, parcă te încearcă o emoție, pentru că ai avut norocul de a păși pe aceste pământuri binecuvântate. Și într-adevăr sunt binecuvântate, pentru că în această zonă Dumnezeu ne-a binecuvântat cu mai multe locuri sfinte. La aproape 25 de kilometri se găsesc mănăstirile Saon și Cocoș, precum și Niculițelul, unde a fost descoperită cripta cu moaștele Sfinților Atal, Zotic, Filip și Kamasie, păstrate acum în Mănăstirea Cocoș, situată și ea tot în apropiere.
La Celic Dere mereu e liniște și pace. Un tărâm al rugăciunii peste care plutește o tăcere liniștitoare ce te îndeamnă la meditație. Din când în când, zărești câte o maică care vine sau pleacă spre ascultarea la care a fost rânduită, cerând iertare și binecuvântare. Singurele vietăți care tulbură această armonie perfectă sunt mierlele ale căror triluri răzbat din codrii de tei și stejar ce înconjoară mănăstirea și, din când în când, grupurile de pelerini curioși.
Moștenire a unei vechi tradiții monahale nord-dobrogene, această mănăstire aflată sub oblăduirea Maicii Domnului primește neîncetat cu bucurie pe toți pelerinii care caută liman duhovnicesc și ocrotire. Numele mănăstirii este de origine turcească și s-ar traduce prin „pârâu de oțel”, iar această denumire vine, posibil, de la pârâul din apropiere ale cărui ape sunt uneori roșii, cel mai probabil de la minereul de fier ce se află în pământ.
O mănăstire cu origini athonite
Istoria așezământului este una veche și plină de evenimente. La începutul secolului al XIX-lea, pe locul unde este actualul cimitir al mănăstirii, câțiva călugări români ardeleni, reîntorși de la Muntele Athos, construiesc o bisericuță din bârne de lemn și câteva chilii de locuit care în urma unui incendiu au fost distruse.
În 1840, călugării, sub îndrumarea arhimandriților Atanasie Lisavenci și Disitei Crihan, cu aprobarea mitropolitului grec Dionisie din Tulcea și a sultanului Abdul Medgid de la Constantinopol, construiesc o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, un paraclis cu hramul Sfinților Arhangheli și un corp de chilii în formă de patrulater pe valea pârâiașului Celic Dere. Însă aceste construcții aveau să fie distruse în urma inundațiilor din 1947.
În anul 1850, mănăstirea s-a transformat în mănăstire de maici, iar pentru călugări s-a construit un schit cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” la câțiva kilometri distanță, purtând numele Celicul de Jos. La 1881, călugării de aici au fost mutați lângă balta Saon, Celicul de Jos fiind populat cu maici de la Mănăstirea Celicul de Sus, ambele mănăstiri fiind sub îndrumarea arhimandritului Atanasie, socotit întemeietorul Mănăstirii Celic. Celicul de Jos a durat până la inundațiile din 1947. În 1904, prin strădania episcopului Partenie Clinceni al Dunării de Jos se pune piatra de temelie a monumentalei biserici de pe platoul din partea de sud, având ca arhitect pe Toma Dobrescu din București. La 11 octombrie 1909 a fost înființată școala de pictură bisericească, țesătorie națională și broderie artistică, ce a funcționat până în 1916.
În 1910 se reiau lucrările la biserică, iar în 1916 sunt finalizate. În 1921 încep să fie făcute finisajele, iar sfințirea bisericii a avut loc în 1932 de către episcopul Cosma Petrovici. Biserica de la demisol a primit hramul „Izvorul Tămăduirii”, iar cea de la etaj a primit hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Icoana Mântuitorului „care se curăță singură”
Între odoarele cele mai de preț ale mănăstirii se numără o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos ce se curăță singură. Aceasta a fost inițial întunecată, încât aproape nu se vedea chipul Mântuitorului, însă acum s-a curățat singură mai bine de jumătate. Despre istoria ei am aflat de la monahia Irina Gociu, ghidul mănăstirii. „În contextul conflictelor ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea, aproximativ în anul 1816, a sosit pe meleagurile acestea un ostaș care avea asupra sa această icoană. Găsind un grup de călugări, a dat icoana unuia dintre ei, zicându-i: Părinte, țineți această icoană! Dacă nu veți trăi până la sfârșit, cei ce vă urmează să păstreze această icoană. Să aveți mare evlavie, căci prin ea se va săvârși o mare minune. Această icoană o vedeți că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se va curăța și ochii Mântuitorului, care-i vedeți că sunt închiși, se vor deschide”, a explicat maica Irina. Și de atunci, icoana se curăță mereu, astfel că acum este mai bine de jumătate luminată.
Un alt odor de preț al mănăstirii este icoana Maicii Domnului Eleusa, sau Grabnic ajutătoare. Ea este pictată pe lemn și a fost adusă de la Sfântul Munte de arhimandritul Atanasie înainte de 1877. Maicile au o evlavie deosebită la această icoană, păstrând în amintirea lor un moment deosebit de important din viața mănăstirii, atunci când însăși Maica Domnului, prin această icoană, le-a încredințat de permanenta ei purtare de grijă. Maicile spun că au auzit un glas din această icoană prin care Maica Domnului le spunea: „Eu sunt stareța voastră, nu vă temeți”. De asemenea, un alt lucru deosebit ce se află în această biserică este icoana Sfintei Drosila, fiica împăratului Traian, cuceritorul Daciei, care a primit moarte mucenicească chiar de la tatăl ei. Icoana sfintei este pictată în naos în partea dreaptă.
Colecția de artă religioasă
Mănăstirea deține și o importantă colecție de artă, organizată în clădirea cu etaj ce a funcționat inițial ca școală de pictură bisericească. Întâlnim aici importante obiecte de valoare istorică, artistică și documentară, între care amintim Cazania lui Varlaam de la 1643, Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688 și alte cărți vechi, copii ale unor documente turcești, dar și obiecte de cult precum potire, chivote, cruci, cățui și altele.
În cealaltă clădire cu etaj, acolo unde au funcționat atelierele de țesătorie și broderie, a fost amenajat în 1954 un paraclis împodobit cu icoane de la bisericile vechi ale mănăstirii.
Ascultări de obște
Viața a fost dintotdeauna de sine, ne-a explicat maica Iustina, secretara mănăstirii, însă din 2002, Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a cărui jurisdicție canonică se întindea și peste această mănăstire, a introdus viață de obște. De atunci s-au făcut pași pentru trecerea la acest tip de organizare. „Avem masă de obște, ascultări de obște. Sunt ascultări fixe, sunt și ascultări care se fac prin rotație. Avem stupi, avem animale, avem pământ. Alte maici au ascultări fixe, cum ar fi ghid, paraclisier, arhondar sau alte ascultări specifice mănăstirilor. Iarna lucrează maicile la atelier, facem covoare, brățări, goblenuri”, a explicat maica Iustina.
În momentul de față există în mănăstire 54 de maici și surori și doi preoți slujitori.
Pelerinii care vin aici pot găsi și cazare, în arhondaricul mănăstirii putând fi cazate în condiții deosebite până la 20 de persoane. (Reportaj realizat de Silviu Dascălu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 22 septembrie 2013)
