Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat la Marți, 31 iulie 2007, semnat de pr. Nicolae Dima (pe atunci diacon), intitulat Bunul și blândul Patriarh:
Cei care îl cunoșteau spuneau adesea că Prea Fericitul Teoctist era un om al rugăciunii profunde și al trăirii monahale totale. (…) Ar fi putut schimba oricând reședința patriarhală cu o chilie smerită, din oricare mănăstire a țării.
Într-o după-amiază incredibilă de toamnă, în grădina Mănăstirii Vorona, soarele era blând, iar cerul senin ca lacrima. Lacul era liniștit, sălciile de pe marginea lui își foșneau ușor crengile ce se oglindeau în luciul apei. Privind apa, pășind ușor din timp în timp, vorbind cu drag și fără oboseală celor din jur, Patriarhul României, Prea Fericitul Părinte Teoctist, zâmbea necontenit. Și avea pe chip expresia omului care, deși trecut prin incredibile greutăți, deși purtând pe umeri povara unei slujiri arhierești demne, înțelepte, dar și foarte dificile, redevine pentru câteva clipe copil, atunci când se reîntâlnește cu locurile primei tinereți. Soarele îi strălucea în părul alb ca și hainele, iar lumina blândă îi scălda fața. Atât era de ireală imaginea omului înveșmântat în alb și în lumină, încât am reținut acel instantaneu drept portretul cel mai adevărat al Patriarhului nostru. Și, chiar dacă de-atunci l-am mai întâlnit cu diferite prilejuri, așa mi-l voi aminti mereu.
Prea Fericitul Părinte Teoctist a fost un om de o incredibilă blândețe. L-am văzut certându-și unii dintre colaboratori, într-o împrejurare oarecare. Dar cearta lui era o mustrare atât de delicată, atât de atentă, atât de fină, încât efectul ei era extraordinar. L-am văzut râzând, l-am văzut bucuros, și pot spune că atunci îi înflorea chipul și le transmitea tuturor celor din jur starea sa de speranță și de bine. A fost un om deosebit de echilibrat, atât în ce privește viața de zi cu zi, cât și în conduita sa privind administrarea Bisericii. Avea o intuiție deosebită, iar în situații dificile întrezărea soluții înțelepte și viabile. A fost un om cald, plin de bunătate, iar asta a fost o adevărată amprentă a păstoririi sale îndelungate. Era ferm atunci când trebuia, fără ca astfel să renunțe la calitatea sa principală, aceea de Arhiereu și deci de Păstor de suflete. Iar oamenii care lucrau cu el știau să respecte tocmai această calitate fundamentală a Patriarhului.
Cei care îl cunoșteau spuneau adesea că Prea Fericitul Părinte Teoctist era un om al rugăciunii profunde și al trăirii monahale totale. Se vedea de la distanță că ar fi putut schimba oricând reședința patriarhală cu o chilie smerită, din oricare mănăstire a țării. Camera sa din Dealul Mitropoliei, în care videocamerele de televiziune au intrat la un moment dat, era o încăpere simplă, era o cameră de monah. Deși purtând cea mai strălucitoare mitră a Sfântului Sinod al României, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist nu înceta a fi un înțelept ucenic al sfinților călugări de la Sihăstria Voronei, prima chinovie în care s-a format. Prea Fericirea Sa povestea adesea că plecarea sa spre mănăstire nu a fost un lucru îndelung plănuit, ci a fost un impuls năvalnic, căruia i-a dat urmare fără îndoieli și fără a-și imagina că este posibilă o răzgândire. A trăit timp de 78 de ani în mănăstire, închinându-și fiecare gând, fiecare vorbă, fiecare gest, lui Dumnezeu și slujirii Bisericii.
În predicile sale din ultimii ani, forța Patriarhului nostru s-a văzut mai mult decât oricând: era tot mai insistent în a spune tuturor că viața trebuie prețuită, că nu trebuie să ne pierdem credința, că trebuie mereu să respectăm tradițiile bune și să evităm cu înțelepciune ispitele veacului nostru. Intuia că trebuia să se grăbească. Iar faptul că a predicat până în ultima clipă arată în mod limpede câtă conștiință misionară avea. Chiar la vârsta de 92 de ani, Prea Fericirea Sa prezida Sfântul Sinod, făcea ședințe cu episcopii și preoții din administrația bisericească, verifica și semna acte, era prezent la întruniri oficiale, făcea vizite misionare nu doar în țară, ci și peste hotare. A fost un om care s-a dedicat Bisericii. A fost un om de jertfă, pentru care credința și Biserica au fost coordonatele fundamentale ale vieții.
Se vor scrie și spune multe lucruri despre Prea Fericitul Părinte Teoctist, mai ales în aceste zile. Sunt sigur, însă, că ni-l vom aduce aminte mereu, ca pe o icoană a modestiei, blândeții și bunătății. Eu mi-l voi aminti întotdeauna în acea lumină strălucitoare de pe malul lacului Vorona, peste care se suprapunea, firesc, chipul său mereu zâmbitor.
