Lacul de acumulare Izvorul Muntelui, un loc aproape imposibil de omis într-un traseu de vacanță prin Neamț. Dincolo de atât de măiastra sa așezare, lacul ascunde o istorie puțin știută: cu sate șterse de pe hartă, cu biserici dinamitate, cu oameni dezrădăcinați, cu vieți curmate de suferință, cu un șantier-gigant ce a înghițit eforturi supraomenești, dar și cu recorduri incredibile pentru acea vreme.
La începutul veacului XX, profesorul Dimitrie Leonida își finaliza studiile de inginerie la Berlin, cu un proiect de diplomă ambițios. Tânărul inginer pusese la punct construcția unei hidrocentrale la Stejaru (com. Pângărați), care să producă energie electrică pentru toată Moldova cu ajutorul apelor Bistriței. Râul urma să fie închis, prin construirea unui baraj în punctul Izvorul Muntelui, la 2 km de Bicaz. Suprafața inundată ar fi trebuit să cuprindă 1.678 ha, din care 507 ha ar fi reprezentat terenurile deja inundabile de pe malurile Bistriței. Cel de-al Doilea Război Mondial și apoi instalarea regimului comunist au așezat însă praful peste planurile riguros întocmite de Leonida.
În 1950 guvernul comunist a aprobat Planul de electrificare a țării, ce urmărea alimentarea cu energie electrică a satelor și orașelor din Moldova, precum și dezvoltarea industriei în această parte de țară. Proiectul inginerului Leonida a fost redimensionat, regimul dorind construirea unui uriaș baraj și a unei salbe de 12 hidrocentrale pe râul Bistrița, de la Poiana Largului și până la Bacău.
S-au făcut numeroase studii și calcule. Ingineri constructori și hidrotehnicieni din toată țara au fost chemați să lucreze la acest proiect fără precedent. În scurt timp, au început lucrările la ceea ce se va numi Centrala hidroelectrică „V. I. Lenin” de la Stejaru.
Primul mare șantier din perioada comunistă
Proiectul prevedea construcția unui baraj în apropierea confluenței pârâului Izvorul Muntelui cu râul Bistrița, a unui uriaș lac de acumulare, care să primească apele Bistriței și ale afluenților săi, și a unui tunel prin muntele Botoșanu, prin care să fie transportată apa către hidrocentrală. „Proiectul inițial al profesorului Leonida prevedea un baraj de dimensiuni mai mici, prin care doar o parte din apa râului urma să fie zăgăzuită, astfel încât să se mai poată face plutărit pe Bistrița. După instalarea regimului comunist, planul său a fost reevaluat. Barajul urma să fie mult mai mare, de la un versant până la celălalt. Hotărârea construirii barajului s-a luat pe 13 noiembrie 1950. A fost primul mare șantier al țării”, a explicat Eleonora Bulai, custode la Muzeul de Istorie și Etnografie din Bicaz.
Lucrările au debutat cu o concentrare de forță de muncă așa cum oamenii locului nu mai văzuseră. S-a amenajat și consolidat albia Bistriței, iar apoi a început străpungerea muntelui Botoșanu, pentru a face loc tunelului prin care avea să fie transportată apa. Masivul a fost străpuns din două părți, cele două echipe întâlnindu-se la mijloc, fără nici o abatere de la axul tunelului. „Tunelul a fost o piatră de încercare. Pe parcursul străpungerii muntelui au apărut situații ce nu fuseseră prevăzute: pungi de gaze, ape de suprafață ce trebuiau strunite. S-a injectat mult lapte de ciment pentru întărire în pereții muntelui, iar la ieșirea spre Stejaru, pe o distanță de vreo 400 de metri, s-a făcut o cămășuială din oțel”, povestește custodele muzeului.
Despre lucrarea de la Bicaz, vechii ingineri aveau să spună, peste ani, că a fost cu adevărat momentul 0 pentru sistemul hidroenergetic românesc. Fiind prima lucrare de asemenea dimensiuni, a presupus soluții tehnice ce au trebuit găsite atunci, pe moment. De altfel, tehnologia de care se dispunea la acea vreme, destul de rudimentară și de puțin eficientă, a fost completată cu munca brațelor. „Nu aveam nici mașini, nici unelte prea grozave. Existau doar anumite mașini și utilaje aduse din URSS, din Cehoslovacia și din Polonia. S-a lucrat mult și cu căruțe. Pentru căratul în tunel s-au folosit cai orbi, spre exemplu, fiindcă animalele se temeau să intre în întuneric”, a explicat Eleonora Bulai.
Mâna de lucru a fost asigurată de deținuții politici ai regimului, aceasta fiind una dintre dramele pe care s-a ridicat acest baraj. Numărul morților nu se cunoaște, pentru că cele mai multe dintre accidentele de muncă n-au fost niciodată raportate. Localnicii își amintesc și acum cu groază mai ales de colonia de muncă din cartierul Dodeni al orașului Bicaz, un adevărat ghetou, locul în care erau cazați deținuții aduși să muncească pe șantier.
Baraj de greutate, întrecut doar de Porțile de Fier I
Șantierul a fost însă mană cerească pentru localnici, creând mii de locuri de muncă. Din satele din împrejurimile Bicazului, oamenii au venit să lucreze la construcția barajului. „Pentru vremea aceea a fost un șantier extraordinar și o populație numeroasă masată aici, între munți. Plus că noi nu eram specializați aproape în nimic. Erau oameni simpli, care lucrau la pădure, și care s-au format pe șantier”, a apreciat custodele Muzeului din Bicaz.
Colosalul șantier de la Bicaz, cu toate amenajările și lucrările sale, s-a întins pe durata a 10 ani. La 1 iulie 1960 sistemul hidroenergetic a fost dat în folosință.
Rezultate: cel mai mare lac artificial din România (Izvorul Muntelui), cu un luciu de apă de 3.500 de hectare și cu o lungime de 35-40 de km, un baraj de greutate întrecut doar de cel de la Porțile de Fier I (Barajul Bicaz) și producția unei treimi din totalul de energie electrică la nivel național. În plus, dezvoltarea așezării de la Bicaz, care în 1960 a devenit oraș, cunoscând o epocă de continuă înflorire economică.
Inginerii care au lucrat acolo au mărturisit peste ani că a fost singura lucrare creată de comuniști care nu s-a abătut deloc de la proiect, care a fost, așadar, riguros construită.
Dezrădăcinarea
Dincolo de recordurile imposibil de neglijat, amenajarea de la Bicaz ascunde tragediile unor oameni cărora le-au fost retezate rădăcinile. Căci în căușul în care astăzi se răsfață apele adunate ale Bistriței, pe toată lungimea lacului, au existat, înainte de 1950, 20 de sate vechi, de munte, cu gospodării așezate, cu biserici mândre și cu oameni vrednici. Toate au fost rase de pe fața pământului începând cu anul 1956, pentru a face loc puhoiului de apă. „În 1956 a început strămutarea. Aveam 20 de ani. În 1955, când au început să se facă evaluările pentru mutări, eram militar. Am venit din armată acasă, în Rețeș, și mutarea se făcea din plin. Se lucra deja la baraj”, povestește Ion Iacoboaia, în vârstă de 78 de ani, strămutat din Rețeș, comuna Ceahlău.
Deși pe Valea Bistriței nimeni nu credea că barajul se va construi până la urmă, 2.291 de gospodării au fost strămutate, precum și 18.760 de oameni. 466 au plecat în alte 80 de localități din toată țara. „Prin sate se tot auzea ca vor să mute cursul Bistriței, iar oamenii spuneau că apele ei nu pot fi zăgăzuite. Cum să muți o apă?! Nimeni nu voia să plece din casa, din satul său. Cei care i-au convins în cele din urmă au fost preoții. Mitropolitul de atunci al Moldovei a dat un ordin ca mai întâi să se mute bisericile și cimitirele și apoi oamenii. Unii n-au vrut să plece și s-au urcat pe dealuri, formând localitățile de azi ce se văd de-a lungul șoselei”, explică curatorul. Două dintre sate, Cârnu și Răpciune, au dispărut cu totul; nu au mai fost refăcute în altă parte. Din vechea așezare de la Răpciune (com. Ceahlău) nu mai există astăzi decât biserica de lemn mutată la Muzeul Satului din București. „Eu din Răpciune îs de loc. Casa noastră era chiar lângă biserica de lemn, care acuma îi la București. Când eram copil mă dădeam cu schiurile și am intrat cu vârfurile lor în talpa bisericii. Am fost s-o vizitez și se văd și acuma urmele… Noi eram 8 copii la părinți; eu eram cel mai mare. Am făcut casă lângă tata. Numaâ cât am pus căpriorii și-am tras două rânduri de draniță și-o venit ordin să plecăm… Tata spunea întruna că nu se mută de-acolo până nu vine apa la talpa casei. El era strașnic de tăt!… Între timp o făcut totuși o căsuță de lemn pe deal; mai bine să nu trebuiască. Într-o dimineață ne-am trezit cu militarii în vârful casei: «Moșule, n-ai voie să zici nimic!”. O stricat casa imediat, o făcut o grămadă de lemne», își amintește, cu lacrimi în ochi, Neculai Aflorii, acum în vârstă de 72 de ani, strămutat din Răpciune.
Drumul morților
A fost o tragedie de care oamenii își aduc aminte cu infinită durere. Case, pomi, acareturi, garduri, morții din cimitire, totul a trebuit luat și dus sus, pe dealuri, din calea apelor. Șiruri întregi de oameni cu lădițe cu oseminte în spate sau în căruțe se ridicau pe înălțimile din jur, acolo unde aveau să se strămute. Mulți au murit de inimă rea. „Bătrânii plângeau. Cum să-și lase casa?! Ei voiau să moară acolo. Eu mă înfior și-acum. Am o amintire crâncenă de copil, am trăit jalea lor. Când eram într-a cincea, Ceahlăul era deja demolat. Oamenii plecaseră; care s-au dus la șes, care s-au ridicat pe dealuri. Pe fosta vatră a satului rămăseseră doar fântânile. Cum venea coada lacului, încet-încet, s-au umplut fântânile de apă. Erau ca niște bulboane rele, ca un vulcan bulbuceau. Mi-a rămas amintirea asta în minte. Eu n-am iubit niciodată lacul; nici picioarele în apă nu le-am băgat niciodată”, spune Eleonora Iacoboaia, născută în Bistricioara, com. Ceahlău.
Mutarea sau demolarea, după caz, a bisericilor din aceste sate a fost un alt moment dramatic. Unele, cum sunt cea de lemn de la Chirițeni sau cea de la Buhalnița, au putut fi strămutate, altele, cum a fost cazul celei de la Hangu, au fost dinamitate. „Acea biserică era de dimensiuni impresionante, aproape ca o catedrală. Fusese terminată și sfințită doar de câțiva ani. A venit lacul și-au dinamitat-o. A fost o jale cumplită. Oamenii plângeau, stăteau în genunchi și se rugau să nu reușească”, povestește părintele Mihai Damian, fost protopop al Protopopiatului Ceahlău. Când scad apele lacului, zidurile groase ale fundației acestei biserici se văd și acum.
Deși o reușită a tehnicii, barajul de la Bicaz rămâne pentru supraviețuitorii strămutării un edificiu care le-a marcat definitiv viețile. „A fost o foarte mare jale, nicidecum o foarte necesară realizare. Mii de oameni au murit, mulți au rămas și acum izolați – la Izvorul Muntelui, la Secu, atâta teren fertil a rămas sub ape. Nu știu dacă megalomania aceasta, luată de la ruși, a fost atât de utilă. Pentru oamenii de pe Valea Bistriței a fost o dramă cu urmări și acum”, susține părintele Damian. (Articol realizat de Otilia Bălinișteanu și pulicat în „Ziarul Lumina” din data de 5 aprilie 2013)
