Redăm în cele ce urmează un articol semnat de arhim. Timotei Aioanei și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 9 decembrie 2010:
Au trecut repede 12 ani (2 decembrie 1998 – 2 decembrie 2010) – de altfel, repede trec zilele vieții noastre. Îmi amintesc adeseori despre momentul trecerii la Domnul a avvei Cleopa și, mai mult decât atât, de părintele care, parcă până ieri, era cu noi și de a cărui prezență și lucrare duhovnicească ne bucuram, pentru că îl știam rugător și veghetor în chilia sa din „raiul” pământesc, aflată în vecinătatea Mănăstirii Sihăstria, unde și-a petrecut ultimii treizeci și ceva de ani ai vieții sale. Părintele Cleopa ne spunea, în ultima vreme, că se apropie ceasul despărțirii de trup și dorea să ne întâlnim cu toții „la poarta Raiului”. El, ca și duhovnicul pe care l-a avut vreme îndelungată – părintele Paisie, „Sfântul” veacului al XX-lea, pomenea adeseori despre acest loc al „bunătăților făgăduite” și dorea tuturor celor care ajungeau în preajma lor să se bucure de frumusețea netrecătoare a Raiului. În ciuda vârstei înaintate a părintelui Cleopa și a faptului că el însuși mărturisea că este un „putregai”, ne bucuram să-l știm acolo, la Sihăstria.
În ziua de 2 decembrie 1998, de fapt, la primele ceasuri ale zilei, în jurul orelor 2:00 după miezul nopții, sufletul său s-a înălțat către Ceruri, în aceeași perioadă în care intrase ca frate în Mănăstirea Sihăstria, cu 69 de ani înainte, la 12 decembrie 1929, de sărbătoarea Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei.
A viețuit aproape 70 de ani la Mănăstirea Sihăstria, pe care a iubit-o foarte mult, căreia i-a fost îndrumător duhovnicesc, stareț pentru câțiva ani și unde a rămas până în ceasul din urmă. Există oameni care schimbă cursul evenimentelor, oameni care schimbă istoria unui loc. Părintele Cleopa a fost unul dintre aceștia. Dacă în momentul când a devenit novice Sihăstria era un schit aproape necunoscut în zona Neamțului, când a trecut către Domnul, datorită viețuirii și lucrării sale, precum și a altor părinți, așa cum au fost Ioanichie Moroi, Paisie Olaru, Casian Frunză, Ioanichie Bălan și Victorin Oanele, schitul de altădată a devenit una dintre cele mai cunoscute, mai respectate și mai pomenite mănăstiri din lumea ortodoxă. Așadar, părintele Cleopa a fost un monah harismatic, care a schimbat istoria acestui loc. Dar, mai mult decât atât, a schimbat viața multor oameni și călugări care l-au avut îndrumător, a celor care l-au cunoscut, a pelerinilor care l-au întâlnit, fie și pentru o singură dată; însă toți au rămas cu amintirea unui apostol, al cărui glas, asemenea tunetului, se auzea de pe prispa casei, vara, ori în interiorul chiliei, în sezonul rece, și le amintea tuturor cuvintele Mântuitorului. El a fost un următor al Domnului, aducându-le aminte permanent oamenilor de cuvintele vieții veșnice. A fost, deci, un apostol și un mare misionar, cum s-a și spus, de altfel, despre el.
Foarte mulți episcopi și-au plecat genunchii sub epitrahilul său, mai mult de zece ierarhi ai Bisericii noastre – unii dintre ei au trecut la Domnul – l-au avut duhovnic, îndrumător, sfătuitor, pentru faptul că părintele Cleopa era o lumină. Așa a fost el, o lumină. În prezența lui simțeai lucrarea Duhului Sfânt și, de multe ori, cuvintele lui schimbau viața oamenilor. Amintea celor care uitaseră calea spre Împărăție. Le vorbea novicilor, întotdeauna fascinați de felul său de a fi și de vastele cunoștințe teologice, mai bogate decât cele dobândite în urma studiilor – pentru că părintele a fost autodidact, citind cu nesaț. A urmat o altfel de Academie, vreme de 10 ani și mai bine, în cea mai umilă ascultare de aspirant la călugărie, ca păzitor al oilor mănăstirii – își petrecea vremea citind ceasuri la rând din cărțile pe care le aflase în chinovia sa ori împrumutându-le din Mănăstirea Neamț, acolo unde poposea în poienile dimprejur cu oile Sihăstriei, și cobora, câte un ceas sau două, la bibliotecă pentru a împrumuta cărți importante din această Lavră, iar bibliotecar nu era altcineva decât Sfântul Ioan Iacob, pe atunci și el începător în obștea de la Neamț, stareț fiind episcopul Nicodim Munteanu, viitorul mitropolit al Moldovei și apoi patriarh al României.
Părintele Cleopa era în stare să predice ceasuri la rând, fără oprire. De multe ori, mărturisea că a vorbit în fața multor ierarhi, cum s-a întâmplat în timpul unei vizite la Atena, la sfârșitul anilor â70, ori în aproape toate mănăstirile Muntelui Athos, care l-au invitat să le rostească cuvinte de folos, în obștile marilor mănăstiri din Moldova, și nu numai. După ce a revenit din perioada de însingurare petrecută în munți, în timpul regimului comunist, patriarhul Justinian l-a chemat la București, unde a rămas câteva luni, fiind găzduit chiar în Reședința patriarhală și a predicat în Catedrala patriarhală, dar și în mănăstirile aflate în preajma Bucureștilor.
A fost, deci, un apostol părintele Cleopa… Le-a vorbit tuturor. Avea un cuvânt bun pentru fiecare: pentru marii ierarhi, care l-au iubit și l-au ascultat, pentru oamenii simpli și pentru cei importanți care au venit la chilia lui, oameni de cultură și chiar demnitari politici. După 1990, unul dintre premierii României a poposit la chilia lui și părintele a avut curajul să-i spună: „Dacă-i moarte, nu-i nimic! Azi ești, mâine nu ești”. Cei care se aflau în preajma premierului, când au coborât de la chilia lui, au încercat să-l scuze, că e bătrân, că… Dar premierul a spus: „Nu, a fost un om sincer, mi-a spus lucruri adevărate” – așa era și bunicul meu, vorbea întotdeauna direct. Așadar, a avut pentru fiecare un cuvânt, le-a amintit tuturor de Cer și i-a îndemnat să privească mai puțin la țărâna de care suntem atât de mult legați fiecare.
Tristețea din decembrie 1998 era una plină de nădejde. „Nu vă întristați ca și cei care nu au nădejde”, îi îndemna Apostolul neamurilor pe tesaloniceni (cf. I Tes. 4, 13). Nici noi nu ne-am întristat. De fapt, în general, înmormântarea unui monah, și mai ales înmormântarea unui călugăr de statura părintelui Cleopa este ca o zi de Paști. Moartea unui călugăr este o trecere de la pământ la Cer. A fost și o tristețe… Dar una însoțită cu bucuria revederii într-o zi, a reîntâlnirii. Era bucuria pe care știam că părintele Cleopa o trăia încă din lumea aceasta, gândindu-se la netrecătoarele bunătăți gătite celor care Îl iubesc pe Domnul.
Părintele Cleopa a fost un duhovnic mai aspru. El prețuia „scumpătatea canoanelor”, ca să redau expresia pe care însuși, adeseori, o folosea. Ținea mult la canoanele Părinților și era oarecum aspru în comparație cu duhovnicul său, care era mai blând și care împrumutase, probabil, din cuvintele Mântuitorului Hristos și din pildele lăsate, îndemnul de a ierta… după cum Domnul i-a iertat pe toți cei care au ajuns în fața Lui, chiar dacă unii dintre ei au fost oameni păcătoși… foarte păcătoși. Părintele Cleopa folosea, adeseori, canoanele, citatele marilor Părinți ai Bisericii și cuvintele Scripturii, pe care le știa pe dinafară. La optzeci și ceva de ani avea memoria unui tânăr… Nu uita aproape nimic. Era în stare să spună, ceasuri la rând, istorisiri, pilde, cuvinte ale Scripturii, ziceri ale Psalmilor ș.a.m.d.
Părintele Cleopa a fost un duhovnic înțelept. Deși aspru, urmărea, de fapt, îndreptarea persoanelor. Părintele Cleopa a fost și un rugător. Niciodată nu-și începea ziua fără rugăciune. Se ruga mult. De multe ori spunea: „Rugați-vă câteva ceasuri pe zi și veți avea mari bucurii!” Acum pierdem aceste bucurii pentru că nu mai avem ceasurile pe care el le petrecea cu genunchii plecați. Omul este mare doar atunci când stă în genunchi. Și părintele a fost un om mare!
„A fost, deci, un apostol părintele Cleopa… Le-a vorbit tuturor. Avea un cuvânt bun pentru fiecare: pentru marii ierarhi, care l-au iubit și l-au ascultat, pentru oamenii simpli și pentru cei importanți care au venit la chilia lui, oameni de cultură și chiar demnitari politici.”
