Atanasie Berzescu în temnița comunistă

Mișcarea de rezistență armată anticomunistă a fost un fenomen național de refuzare a regimului impus de tancurile sovietice, începând mai ales cu anul 1948. Munții României erau împânziți de grupurile de rezistenți în așteptarea americanilor eliberatori, cei din satele împrejmuitoare fiind principalii susținători. Un astfel de caz a fost Atanasie Berzescu, profesor la Slatina-Timiș, județul Severin. Acesta s-a născut la 4 martie 1921, într-o familie de muncitori din Teregova. După absolvirea Școlii Normale din Caransebeș și Deva, a urmat Academia de teologie. Ca profesor la Slatina-Timiș s-a numărat printre cei care îi susțineau cu toate cele necesare pe cei din munții Semenicului, grupați în jurul lui Spiru Blănaru. La 25 ianaurie 1949, tânărul Berzescu a fost arestat. Trei zile mai târziu, sub amenințarea pistolului maiorului Aurel Moiș de la Securitatea din Caransebeș, a fost obligat să-l trădeze pe Spiru Blănaru. Numai că operațiunile Securității de la Teregova au dat greș, încât Berzescu a scăpat de această constrângere. A fost inclus într-un lot de 21 de tineri inculpați pentru așa-zisă activitate în Frățiile de Cruce. Atanasie Berzescu a fost condamnat prin Sentința nr. 1766 din 9 decembrie 1949 a Tribunalului Militar Timișoara la 10 ani muncă silnică, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. După o detenție la Timișoara, la 18 februarie 1950, Berzescu a fost mutat în Penitenciarul Aiud. Aici a fost nevoit să reziste regimului dur impus de gardieni, după cum relatează în memoriile sale și din care redăm o secvență: „În jurul prânzului, la atelierul de rotărie, unde lucram, își face apariția un gardian și întreabă:

– Cine-i Mitoiu Dumitru? Dar Berzescu Atanasie?

Așa, îmbrăcați sumar, în pantaloni și cămașă, încălțați numai în galenți de lemn, ne cere să-l urmăm. Ne uitam nedumeriți unul la altul, nu mai înțelegeam nimic, nu făcusem nimic rău.

După el, cu inima tremurândă, mergem la Celular. Acolo coborâm pe scări în jos, la beci. Pe coridor, în fața noastră, se deschide o ușă de fier. Cu satisfacția vizibilă, gardianul ne împinge înăuntru și trântește ușa după noi. Ne trezim în beznă. Camera nu avea nici o fereastră și nici bec. Pe jos era apa până la gleznă… Toți eram nedumeriți. De ce ne-au adus aici? Ne rugam lui Dumnezeu să ne ajute să trecem cu bine și peste această încercare. Părintele Mitoiu se ruga pentru noi toți. Eram nouăsprezece oameni. Când s-a deschis ușa, la lumina becului de afară am văzut pereții celulei. Erau tencuiți cu ciment și stropiți cu pete mari de sânge. Cine știe câți or fi murit în chinuri, izbiți cu capul de pereți. Moartea își lăsase pictată fața pe zidul celulei, care nu era altceva decât o cameră de tortură. În întuneric, cu fețele brăzdate de sudoare, cu gurile căscate după un pic de aer, ne rugam în tăcere să ne ajute Cel de Sus. Tot mai mult simțeam lipsa de aer. Nu mai puteam respira și rezista. De la o vreme, începuseră să ne chinuie setea și foamea, dar mai ales setea. Ușa se deschidea și apărea câte un ofițer, întrebându-ne ce mai vrem. Ceream apă. Pe loc, ordona unui gardian să aducă două găleți cu apă. În fața noastră, la ordinul ofițerului, gardianul se apropia de ușă, cu vadra în mână, ca să putem bea. Când ne apropiam, arunca apa pe jos la picioarele noastre, înjurându-ne și îndemnându-ne să bem apa de pe jos. Fripți de sete, priveam cum apa era aruncată pe jos. Satisfăcuți, ofițerul și gardianul, cu un sadism extrem, zâmbind, închideau ușa. Umiliți, cu capetele plecate, ne rugam lui Dumnezeu să ne dea tărie. Și ne-a dat. Am rezistat patruzeci de ore, fără apă, fără mâncare, fără aer, fără lumină. Am crezut și am biruit. În ziua de 24 august 1952, la orele 7 dimineața, a venit directorul închisorii, căpitanul Dorobanțu, ne-a scos din cameră, ne-a așezat pe un singur rând, a trecut prin fața noastră, a fiecăruia, măsurându-ne de sus până jos, și ne-a spus:

– Acum mergeți în fabrică și să le spuneți deținuților ce ați pățit în ziua de 23 August!”

Atanasie Berzescu a fost eliberat din temuta închisoare la 27 septembrie 1957, însă numai în acte, deoarece avea să fie menținut în universul concentraționar comunist. A primit un domiciliu obligatoriu la Lătești pentru 24 de luni. Un an mai târziu, o comisie a Ministerului Afacerilor Interne hotărăște ca Atanasie Berzescu să fie trimis în lagăr de muncă pe o perioadă de 36 de luni, la Culmea, apoi la Periprava. La 12 septembrie 1961, Berzescu primește o altă decizie pentru trimitere în lagăr de muncă, pentru alte 36 de luni. A fost eliberat la 6 mai 1964. (Articol realizat de Adrian Nicolae Petcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 8 martie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente