Dacă viața omului pe acest pământ ar fi de un singur an, bătrânețea ar fi, păstrând proporțiile, anotimpul omătului și al frigului, ar fi iarna acestui trai vremelnic. Un vechi proverb spune însă că ghioceii care apar la tâmple odată cu bătrânețea vestesc primăvara unei alte vieți. 23 de bătrâni de la Așezământul „Acoperământul Maicii Domnului” al Parohiei Precupeții Vechi din Capitală pregustă zilnic nădejdea acestei primăveri și bucuria comuniunii nepieritoare. Pentru ei întregul an se oferă ca o continuă primăvară.
În prag de primăvară, pornim să aflăm poveștile acestor bătrâni, să le ascultăm ofurile și bucuriile. Majoritatea au ajuns aici în urma unor întâmplări nefericite: fie și-au pierdut casele în urma unor procese juridice, fie au fost trimiși aici de către propriii lor copii pentru că nu-i mai puteau îngriji sau, pur și simplu, pentru că nu-i mai doresc. Au aflat totuși adăpost și alinare în căminul care funcționează de mai bine de opt ani sub tâmpla Bisericii „Duminica Tuturor Sfinților” – Precupeții Vechi, aflată la intersecția străzilor Mihai Eminescu, Toamnei și Precupeții Vechi. În această microlume ctitorită și permanent animată de familia preotului Gheorghe Tudor, nu doar că au aflat odihnă bătrâneții lor, ci au găsit și un nou sens al bătrâneții, acela de primăvară în Hristos. „Cei 23 de bătrâni găzduiți la noi sunt considerați ca făcând parte dintr-o familie mai mare: familia parohiei noastre†¦ familia noastră. Când sunt aduși aici de familie, vedem pe fața lor multă tristețe, crispare, dar după câteva săptămâni încep să se obișnuiască și să înțeleagă că aici este casa lor, iar această stare de tristețe dispare încet-încet. Cei care nu au locuință vin aici însă cu multă bucurie și se simt protejați. Cu toții se obișnuiesc ușor, pentru că vin la sfânta biserică, se spovedesc și se împărtășesc în toate posturile sau de câte ori simt nevoia. Faptul că participă împreună la rugăciune și la slujbe îi ajută să se unească mai mult între ei ca și comunitate. Cei care se pot deplasa în sfântul lăcaș pentru sfintele slujbe se întorc de acolo cu zâmbetul pe buze și înțeleg că așezământul social este o școală de pregătire a ultimului drum pentru mântuirea sufletului lor”, ne-a mărturisit părintele paroh Gheorghe Tudor în strâmtul său birou din căminul de bătrâni. De ce atât de strâmt? Aveam să aflăm mai târziu de la una din bătrânicile de aici!
Povestea acestui așezământ a început în 1999, când aici se afla doar o cantină socială unde serveau masa 80-90 de persoane nevoiașe. Când la ușa preotului paroh au bătut câteva persoane care au rămas fără adăpost, a apărut ideea unui așezământ social. Astfel, la Parohia Precupeții Vechi s-a reușit cu neprecupețite eforturi ca doar în câțiva ani o idee spontană să devină o realitate durabilă. În 2005, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, împreună cu Preasfințitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, au sfințit noul așezământ, care avea la început doar 8 camere, 2 grupuri sanitare, spații gospodărești, o bucătărie și o sală de mese. Imediat după sfințire au început lucrările la al doilea tronson al căminului, finalizate la scurt timp, cu sprijinul Primăriei sectorului 2 al Capitalei. La ora actuală, așezământul social are 13 dormitoare, 11 grupuri sanitare, un cabinet medical, o sală de protocol și o sală de mese, un atelier de pictură și unul de croitorie.
Din 2005 până în prezent au fost găzduiți aici aproape 100 de bătrâni. În biroul părintelui paroh sunt țintuite pe unul din pereți graficele cu programarea parastaselor pentru cei trecuți la Domnul și cu zilele de naștere ale celor găzduiți în așezământ, pentru a-și primi în fiecare an bine-meritatul tort (unii au atât de mulți ani, încât, uneori, costul lumânărilor aproape că îl depășește pe cel al tortului!).
Dragostea tinerilor încălzește sufletele bătrânilor
Fiecare zi în așezământul de la Precupeții Vechi are tipicul ei. Deșteptarea este la ora 7:00. Fiecare își face rugăciunea în cameră, după care se întâlnesc cu toții la ceaiul de dimineață, urmat de o întâlnire cu unul dintre angajații sau voluntarii căminului, care le citește din Pateric sau din Viețile Sfinților. Masa de prânz e la ora 13:00. Urmează consultul medical sau, la nevoie, ședințe de terapie la cabinetul medical. Cei care doresc se pot plimba prin parcul aflat lângă biserică sau, însoțiți de un angajat, în alte parcuri din București. O parte din ei vin în sala de mese pentru a viziona împreună la televizor emisiunile preferate sau știrile. Alții merg în vizită la cei care nu se pot deplasa pentru a socializa sau pentru a-i ajuta după cum pot și ei. Cei mai înzestrați dintre ei în cele ale culorilor merg în atelierul de pictură unde, sub îndrumarea a două pictorițe, realizează felicitări și mărțișoare pe care și le oferă reciproc, ouă încondeiate în perioada pascală sau pictează pe vase de ceramică. „Pentru ei aceste activități reprezintă o delectare, o odihnă a sufletului și a minții totodată; este o preocupare care îi face să iasă din acea stare de rău în care îi găsim uneori, deoarece, de multe ori când mergem la ei în camere, îi aflăm privind în gol, gândindu-se probabil la ce au lăsat ei în urmă”, ne-a spus părintele Gheorghe Tudor. De asemenea, micul paraclis al așezământului este permanent deschis pentru cei care vor să se roage. Masa de seară îi adună iar împreună, după care fiecare își urmează „pravila” personală în camera sa.
Există și zile în care se bucură de activități speciale. Părintele diacon Georgian Tudor este cel care reușește să contrazică mitul conflictului dintre generații, aducând împreună, în clipe de caldă comuniune, tineri din parohie sau de la alte biserici și bătrânii casei. De Crăciun se colindă unii pe alții, de Paști ciocnesc câte un ou roșu în numele lui Hristos Cel înviat, iar în timpul anului tinerii revin cât pot de des cu daruri sau pur și simplu cu bine-venite vorbe de mângâiere. Pentru bătrânii care se pot deplasa sunt organizate periodic pelerinaje la mănăstirile din jurul Bucureștiului, ieșiri în aer liber, la operă sau la teatru, sau alte activități recreative.
„Se vede minunea Bunului Dumnezeu cu acest așezământ social”
Părintele paroh povestește cu drag despre cei 23 de bunici care l-au „adoptat”, dar se citește în ochii lui o discretă nerăbdare de a ne face cunoștință cu ei. Ieșim așadar din birou și intrăm în camera vecină. La marginea unui pat înfofolit în pături, o bătrânică citește dintr-o carte de rugăciuni. Tresare și ne privește cu ochi blânzi și senini. Se numește Elisabeta Andreescu și are 82 de ani. A fost merciolog de profesie, dar a rămas fără casă la o vârstă la care nu mai avea putere de a munci pentru a avea una nouă. A găsit însă adăpost și mângâiere în acest așezământ. „Este al optulea an de când sunt aici. Cel mai mult îmi place aici Maica Domnului și faptul că biserica e lângă noi. De câteva luni ajung din ce în ce mai greu la biserică, dar, în schimb, încerc să îmi fac rugăciunile aici, pentru că fără rugăciune nu pot să trăiesc”, mărturisește Elisabeta. Are, se pare, acest exercițiu din tinerețe, când în fiecare zi, fără excepție, mergea și se închina la Mănăstirea „Radu Vodă” sau la Schitul Darvari. Camera ei seamănă mai mult cu o chilie de mănăstire. Este foarte mândră de modul în care a însuflețit-o cu icoane, deși se simte jenată de faptul că părintele paroh și părintele diacon au modificat zidul și și-au micșorat biroul pentru a-i face mai mult spațiu în cameră și o ieșire la balcon. „Ei spun că au spațiu și că stau bine, dar eu știu că stau înghesuiți!”, spune Elisabeta cu regret în voce, dar oarecum onorată de gestul de sacrificiu pe care l-au făcut părinții pentru ea. Ieșim din camera ei și colindăm, împreună cu părintele Gheorghe Tudor, toate încăperile așezământului. Bătrânii cărora le călcăm pragul ne privesc unii puțin nedumeriți, alții cu o bucurie spontană.
Ajungem în sala de mese unde s-a mutat, temporar, atelierul de pictură. Aici, patru bătrânici, împreună cu doamna preoteasă Florina Tudor, care este și administratorul așezământului, pictează modele înflorate pe căni de ceramică, ce urmează a fi vândute pentru o minusculă parte din datoriile lunare de administrație a căminului. Nu e greu deloc să îți dai seama cât este de dificil să întreții un așezământ atât de mare, cât de multe ai de făcut cu un minim de resurse. Cu toate acestea, lucrurile merg suficient de bine încât toată lumea să fie mulțumită. Părintele paroh consideră că este o minune continuă: „Nu știu dacă mă credeți, dar parcă nu noi facem lucrul acesta†¦ se vede minunea Bunului Dumnezeu cu acest așezământ social! Funcționăm de 8 ani și tot ne gândim că sunt foarte multe spitale și cămine de bătrâni care s-au închis pentru că nu au mai avut posibilitate de întreținere. Bunul Dumnezeu totuși nu ne-a lăsat! Maica Domnului ne-a sprijinit de fiecare dată. Au fost situații foarte dificile peste care am trecut. De exemplu, trebuia să achităm factura de gaze în două-trei zile și ne tot frământam că ne vor debranșa sau că intrăm pe luna următoare cu datorii duble, dar Maica Domnului nu ne-a lăsat și ne-a trimis câte un om, pe care poate nici nu l-am cunoscut înainte, și ne-a ajutat ca să putem achita factura. Sau au fost situații când frigiderul și depozitul erau aproape goale și a trimis Dumnezeu oameni care ne-au bătut la poartă și ne-au adus alimente pentru o zi, două sau chiar pentru o săptămână. Cam așa ne descurcăm! Noi nu avem bani niciodată și nici alimente pentru perioade lungi de timp, dar apar tot timpul!”, mărturisește părintele celor 23 de suflete aflate la cea de-a patra tinerețe.
Deși nu avem nici măcar o treime din vârsta unora dintre ei, am plecat din casa lor purtând în suflete o tinerețe parcă mult mai tânără decât a noastră, mai proaspătă și mai vie. Am învățat încă o dată că nu ai nevoie de puterea trupului și nici de propriii tăi pereți ca să privești cu optimism spre viitor, chiar dacă acesta pare a semăna cu ultimele fire de nisip dintr-o clepsidră.
(Reportaj publicat în Ziarul Lumina din 30 martie 2013, apărut sub semnătura Gheorghe-Cristian Popa și Ștefan Sfarghie)
