Artizanul mlădierii cuvântului care zidea suflete

Apropiindu-ne de chipul celui care a fost un adevărat ‘slujitor al credinței și mucenic al scrisului’, acum, când bătrânul oștean intră sub steagul oștirilor de sus, nu avem cum să nu ne cutremurăm, pe de o parte, pentru amplitudinea extraordinară a slujirii sale, de cealaltă parte, pentru durerea fiilor duhovnicești în fața pierderii tatălui. Mângâierea noastră, a tuturor, vine din faptul că ne rămâne deschisă o cale de lumină, atât în literatură, cât și în teologie, care ne conduce încet spre porțile deschise ale Împărăției, iar calea de lumină este rod al slujirii mitropolitului Bartolomeu spre descoperirea continuă a sensurilor care stau în spatele cuvintelor.

Acum, când pășește desăvârșit pe această cale de lumină, noi nu putem decât să încercăm să surprindem străluminările moștenirii pe care însuși ne-a lăsat-o și pentru care, testamentar, ne-a făcut răspunzători. Demersul este unul de tip sintetic și arheologic deopotrivă, deoarece constant trebuie să ne urmărească stihul elaborat în agrippine ‘omul este în lume ceea ce se ascunde’, iar nouă ne revine să căutăm ceea ce se ascunde pentru ca să descoperim ‘tăria unei stânci pe care nici un fulger și nici o furtună n-au clintit-o de la perceptele credinței și ale iubirii de neam’, a unei personalități în care ‘sacrul și profanul se află într-o relație inextricabilă’, dar care vorbește întru toate dinlăuntrul cuvântului. ‘Cuvântul la Valeriu Anania pare a echivala cu Logosul primordial, este infuzat de sacru, iar atitudinea față de cuvântul specific artei este una plină de adorație și responsabilitate’, este o conlocuire.

‘Cred în frumusețea, bunătatea și adevărul omului…’

În fața operei sale literare, suntem în intimitatea unei ‘alchimii biobibliografice’ impresionante, traversate de întrebarea ‘Cine sunt eu?’; în cadrul mistagogiei liturgice, ne simțim purtați în împreuna mergere spre Împărăția deschisă de întruparea Cuvântului, adică: ‘Cine sunt eu, cu voi?’; iar în cadrul pastorației chiriarhului, suntem în profunzimea mărturisirii celei pline de viață, prin omilii, prin scrisori pastorale, prin atitudini sociale, prin zidiri, rectitoriri și întâlniri ale ‘celuilalt și el întru Hristos’, adică: ‘Cine sunt eu, când El este întru voi?’. Acestor întrebări voi încerca să le aduc câțiva ‘fulgi’ de răspuns, ca în Jocul fulgilor, ca element concret de interacție între Pământ și cer, în constanta încercare a noastră de a îmbrăca pământul în albul strălucirii luminii celei veșnice a Cuvântului spre care a plecat părintele nostru.

A topit în sine atât din trăsăturile așezate ale transilvăneanului, cât și vulcanul aspirațiilor și al inspirațiilor înalte moștenite de la mama sa, de la neamul Mărgărităreștilor. Mama este muza care-l face să pătrundă în adâncuri, ea îl inițiază într-un alt univers, în universul mitic, magic, de eres din care se va desprinde sensibilitatea artistică. Dar, cu toate acestea, tânărul Valeriu coboară mai jos, în descendența sacerdotală a străbunilor și zice, ca Grigorie Teologul: ‘Cred în scânteia divină a omului și în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumusețea, bunătatea și adevărul său, în putința lui de a depăși până la jertfă și sfințenie, cred în libertatea, în forța creatoare, în iubirea, lacrima și bucuriile lui. Cred în vigoarea și trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred în pacea finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu și în talentul greierilor de a-mi inspira duioșii natale’. Un adevărat crez ce îmbină elemente de antropologie creștină, de eshatologie a veacului primar (lupta dintre fiii binelui și ai răului), de concluzie teologică a creației divine, de hristologie, cu cele care țin de etnicul menit să creeze darul ce trebuie adus Stăpânului în urcușul neîncetat al luminii spre sferele omeniei lui Dumnezeu. În lumina acestui crez va realiza opera sa literară, trăirea sa monahal ascetică, odihnirea sa în Cuvântul cuvintelor, zidirea bastioanelor biruitoare și suspinul Duhului în cuvântul chemător spre veșnicie.

În ‘dincolo de cuvântul’ său găsești elemente de teologie arhaică și de teologie sistematică expuse în cântul cuvântului. Poți adăsta înspre credințele vechilor daci, și poate chiar mai jos, dar poți intui cu ușurință corectivul credinței în Dumnezeul cel viu și omenos. Azi, când pleacă întru înălțarea neîncetată a luminii, m-aș opri doar la tema dialogică a creațiilor sale, temă care-l prezintă ca un îndrăgostit de dramaturgie, sectorial în care oferă o pentalogie. Dialogalitatea pe care o propune poate fi surprinsă de la primele publicații, de la Pământ și cer, de la cele prinse în foile Daciei rediviva sau de la Gândirea. Singurătate nu este însingurare, ea este suspinul eului liric prin care sufletul se înalță și se plimbă prin cerul care-i pare necunoscut, iar din această necunoaștere nedefinitivă va pleca fiorul unei căutări de nouă decenii și care, pivotată de ilustre fețe și profiluri morale ca: Arghezi, N. Crainic, V. Voiculescu, Ion Pillat, Lucian Blaga, A. Holban, G. Galaction, V. Papilian, Ion Luca, M. Preda, va înflori în creații cunoscute de aproape toți. Deși a fost încântat de Eliade, nu va rămâne în zona eternei reîntoarceri, ci-i va sesiza un superb colind românesc din care transpare anabasisul și catabasisul celuilalt Grigorie, iar, peste toate, urcușul nestăvilit al luminii de care era învăluit când cuvânta și chiar și atunci când, în chilia de la Nicula, ne citea din manuscrisele scrise cu creionul în perioada de recluziune, dar care poate fi regăsit încă din primele sale poezii: ‘Ne-or asculta sclipiri de vii lumini/ din visul stelelor înfiorate/ și largurile ne-or privi, mirate,/ cum lunecăm-serafici peregrini’, lumina simbolizând dezvoltarea unei ființe prin înălțarea sa către Divinitatea lumină, Lumină lină.

File de acatist, comuniune cu sfinții

În lirica sa, impulsul teologic preamărește un mister inefabil, generator al tuturor chipurilor existenței, de aceea se poate afirma că, în scrierile sale, ne întâlnim cu un înalt grad al unei consecvente idealități spirituale. ‘Întregul volum Geneze nu este decât o modalitate de a se implica cu destinul său în univers’, o implicare care are în spate conștiința unității creației și a rolului responsabil modelator al omului spre aducerea în lume a ‘neexplodate(lor) lumini în praful mărunt’, a luminilor care au fost și ale celor ce vor să fie. Iar File de acatist, prin ciclul Iluminatul, oferă cititorului cel mai concret exemplu de comuniune a viului cu sfinții, ale celui viu ce trece printr-o stare traumatizantă și care, prin raportarea recluziunii politice la mucenicia unui creștin valah, poate ajunge la izbăvirea fericită cu Jertfa supremă-Hristos sau la libertatea omului ascuns, a omului lăuntric. De fapt, în poezia sa, ne întâlnim cu teme ontologice divers exprimate, de la starea ontologică proprie la starea ontologică a ființei noastre colective și care toate se rostuiesc într-o zonă a autohtonizării creștinismului în paradigma lui Crainic sau Pillat. Lirica sa dovedește faptul că ‘cel pe care nimeni nu l-a așteptat să vie și el a venit’ ‘stăpânește versul și limba magistral și măiestriile lui cresc înalt, sporite de un talent desfășurat în sus’. Pentru creația sa lirică a primit Marele premiu al festivalului internațional de poezie ‘Lucian Blaga’ (1999), o recunoaștere a poeziei deschise spre o metafizică de inspirație creștină, dar cu mari libertăți de interpretare.

Un scriitor cu o largă aplecare interdisciplinară

Proza, supusă unei analize textuale riguroase, este caracterizată ca fiind bine așezată în categoria epicii moderne. În ea își dau întâlnire confesiunea creștină cu secvențele de martirologie națională. Poate fi receptată ca o continuare a temei Iluminatului sau o dezvoltare a ceea ce începuse a lucra cu ilustrul profesor T.M. Popescu în proiectul Aghiologiei. Ceea ce se degajă ca centralitate tematică, apropiat filosofic-teologică, este ‘spațiul epifanic’ în care poți să-ți recâștigi identitatea proprie prin intensitatea amintirii și prin reconstituirea unui timp care ‘trece ca un corb străbătând veciile’ și după care poate să apară porumbelul cu ramura de măslin – pacea finală.

Dramaturgia, creată ca pentalogie a mitului românesc, se focalizează pe exprimarea originii și a devenirii întru ființă. Se remarcă încărcătura excepțională de învățătură antropologic creștină, un construct care, incluzând în sine erosul cu rol actanțial suprem, surmontează thanatosul și fatalitatea, oferă soluția creștină a învingerii morții prin iubire. În viziunea sa, un loc important îl ocupă pământul, care este receptat ca loc sacru de la care pornește drumul spre absolut, integrarea în universalitate, remarcabile fiind articulațiile subtile inefabile ale transformării timpului istoric în timp al mântuirii. Filonul biblic este ușor de identificat, și aș aminti, în acest sens, doar Hoțul de mărgăritare. Valoarea operei dramatice a fost afirmată de faptul că piesele au fost jucate pe scenele românești, dar și de Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor (1982).

Memoriile, eseistica, jurnalul ne pun în față un scriitor cu o largă aplecare interdisciplinară, ele constituindu-se într-un adevărat dialog platonician în care se îmbină istoria artei, filologia, etnologia și folclorul.

Se afirmă uneori că acest segment al creației este preponderent în activitatea mitropolitului, este o muncă de peste 60 de ani, și, totuși, rodirile literare au fost urmate de cristalizări mărturisitor creștine de excepție. Ar fi de ajuns să vorbim doar despre Diortosirea Bibliei, un travaliu de peste 11 ani, dar nu ar fi onest. Trebuie să coborâm în anii diacului Bartolomeu, în slujirile de la Toplița, de la Polovragi, de la Patriarhie. Sunt anii deceniului șase al secolului trecut, în care se îndrepta spre o carieră universitară. Când a venit la Cluj, ne-a spus: ‘Trebuie să împlinesc niște promisiuni făcute marelui Fecioru și ilustrului T.M. Popescu, așa că luați volumele acestea de Viețile sfinților și diortosiți-le!’. Am început, dar proiectul s-a pierdut pe drum, noi ne-am întors spre munca pe Sfânta Scriptură care acum este Biblia jubiliară 2001 și care, prin forma sa, aliniază edițiile scripturistice românești la forma științifică modernă occidentală. O ediție scripturistică însă se impune mai greu. Diortosirea realizată are unele note valorice evidente, cum ar fi: aparatul critic extrem de erudit, dar și adaptarea lingvistică a textului, conform sensurilor mai adecvat interpretate în lumina evoluției istoriei limbii, dar și a istoriei limbii literare. Ediția jubiliară va mai trebui supusă încă multor receptări analitice pentru a-și dezvălui amplitudinea exegetic teologică a traducătorului și pentru a fi receptată așa cum se cuvine.

Ctitor al vechilor centre monahale distruse în anii grei ai istoriei transilvane

Acestei opere excepționale se adaugă însă multe altele. Mai presus de acestea trebuie să punem slujirea sa pastoral-misionară. Aici pot fi văzuți anii de misiune din America, slujirea ca director al Institutului Biblic și de Misiune (ani în care s-a tipărit scriitura de excepție a părintelui D. Stăniloae), dar, în chip deosebit, slujirea arhierească de aproape 18 ani. În această etapă identificăm câteva direcții fundamentale: rectitorirea vechilor centre monahale distruse sau pustiite în anii grei ai istoriei transilvane; ctitorirea a peste 100 de biserici, deci restaurarea climatului parohial al mediului urban; educația religioasă în școlile de stat și în învățământul specific teologic; dialogul cu ‘frații în așteptarea dragostei noastre’, adică dialogul interconfesional realizat într-un mediu al identităților clar precizate, dar menit să conducă la o mărturie comună; activitatea de vestitor al adevărului veșnic și unic; misiunile pastorale ale studenților și seminariștilor în parohiile confruntate cu problema prozelitistă; cuvintele pastorale în care erau atinse cele mai actuale chestiuni sociale, politice și morale. Aceste repere fundamentale s-au realizat în timp și ne rămân nouă ca un legat testamentar pe care trebuie să-l plinim. Ele au fost descrise în publicațiile noastre, în Renașterea și în Tabor, dar vor constitui, nădăjduim, obiectul unor volume în care se va remarca dinamica vieții ortodoxe din anii păstoririi ‘bătrânului oștean’. Calitatea sa de orator era deplin recunoscută și certificată de afluența extraordinară de credincioși acolo unde slujea și cuvânta. Avea un simț extraordinar al mlădierii cuvântului în forme pătrunzătoare de suflet, dar avea și disciplina pregătirii discursurilor. Narator plin de farmec pentru toate vârstele, dar și un păstor care, în cuvântări, se apropia de nevoile speciale ale cetății, de la ecologie până la chestiunea donărilor de sânge, de la organizarea de policlinici până la temeluirea de Hospis, ori la ctitorirea centrului de cercetare teologică, biblică, pastorală, catehetic-omiletică. O varietate mare de direcții și perspective, fapt care ni-l prezintă ca pe un păstor vizionar.

Acestora se adaugă lucrările teologice de inițiere: în cunoașterea Liturghiei – Cartea deschisă a Împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Apa cea vie a Ortodoxiei, Cuvinte de învățătură, sau Introducere în citirea Sfintei Scripturi. Rămân încă multe de adunat din semințele duhovnicești pe care le-a semănat cu generozitate părintească în ogorul sufletelor noastre. Acestea toate au fost răsplătite în timp prin recunoașterea oamenilor: a fost ales președinte de onoare al Fundației ‘Nicolae Steinhard’ (1993); membru de onoare al Senatului Universității de Medicină și Farmacie ‘Iuliu Hațieganu’ din Cluj-Napoca (1993); senator de onoare și membru al Marelui Senat al ‘Universității Babeș-Bolyai’ din Cluj-Napoca (1996); a primit Premiul special pentru volumul ‘Din spumele mării’, la Salonul de carte din Oradea (1995); Premiul ‘Cartea anului’ pentru volumul ‘Din spumele mării’, la Salonul național de carte din Cluj-Napoca (1996); Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional de poezie ‘Lucian Blaga’, Cluj-Napoca (Mai 1999); Diploma și medalia Academiei de Artă, Cultură și Istorie din Brazilia (Mai 2000); de la Președinția României, Medalia Comemorativă ‘150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu’ și Ordinul Național ‘Pentru Merit’ în grad de Mare Cruce (2000); Premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj (Martie 2001). De dată recentă (2010) a fost alegerea IPS Sale ca membru de onoare al Academiei Române.

Rămâne ca acum, când pe calea luminii înălțătoare fiind, spre întâlnirea cu Semănătorul-Cuvântul, El să-i zică: cunoaște cerul Meu și-l încântă cu stihu-ți viu și odihnește-te-ntru el, căci furtuna a trecut și serafimul așteaptă să-i înapoiezi pana. Odihnă veșnic fericită, părintele nostru Bartolomeu! (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 13 februarie 2011).

Comentarii Facebook


Știri recente