Păstrăm în inimi bucuria și căldura acelui ceas de „taină” când ne adunam buchet acolo, seară de seară, la „casa harului”, cum o numeam. „Azi”, am sosit puțin mai devreme, ceilalți aveau să apară în câteva minute. Stau pe canapeaua din fața biroului, în așteptare. Părintele aduce o carte și scrie pe ea dedicația. Privindu-l aplecat deasupra paginii, așa, cu pleoapele lăsate, având pe chipul său blând lumina și bucuria gândului îndreptat spre acela căruia o dedica, are înfățișarea unui sfânt dintre marii sfinți părinți mărturisitori, văzători cu Duhul.
Este atâta pace, atâta așezare în atmosfera acestei încăperi, atâta lumină ca la un început de lume. Totul îți vorbește despre frumos: icoanele pe sticlă, vechi, cu patina vremii, vorbesc despre un adânc de suflet românesc, poate mai ferm și mai limpezit decât altunde la noi. Cărțile, ce par a îmbrăca pereții, sunt puse în rânduială, așa ca și conținutul lor. Ceasul de masă străbun, cu ticăitul lui energic, regulat, măsoară vremelnicia. Simți cum coboară în tine, binefăcător, armonia și pacea din jur. Apoi se aude soneria de la intrare și măicuța preoteasă deschide grabnic: „Ooo, ce bucurie! Bine ați venit copii! Bine ați venit, dragii mei!” Intră cu toții, vreo șapte la număr, în camera cât o chilie, dar pentru suflet cât o catedrală impunătoare. Părintele îi întâmpină cu zâmbetul dânsului cald, care șterge umbrele atozilnicului înnegurat. Îi sărută mâna cu evlavie și se așază pe aceeași canapea, strâns, unul lângă altul, mai aduc un scaun, ca să încăpem. Așa era mereu, cu fiecare zi numărul nostru sporea.
În colțișorul „cel mai de acasă”
Eram acolo, în vremi de căutări în ceață, sub ceruri zăbrelite; eram și în cele care păreau a deschide zări nădăjduitoare. Eram de sărbători sfinte, colindători cu colinda mută, pitită în inimi, orfane de cuvintele binevestitoare, dar eram acolo și atunci când plini de elan și bucurie, glăsuiam slobod, cât puteam de tare, cântecele străbune despre Maica Preacurată cu Pruncul Său și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos-Mesia. Atunci ne simțeam „acasă”, în colțișorul „cel mai de acasă” al sufletului nostru. Eram acolo cu doruri curate de împliniri poate prea înalte pentru puterile noastre. Părintele ne intuia mișcările gândului. Avea darul de a transmite binele, de a ne crește încrederea. Dacă din mărturisirile noastre reieșea vreo cugetare nedreaptă, îl vedeam lăsând ușor pleoapele, tăcut, parcă lăsându-ne să mai reflectăm. Corectarea intervenea subtil, aproape neobservat, parcă venind de la noi. Ne reda astfel încrederea și totodată bucuria. Învățam să privim în noi, să ne întoarcem spre noi, smerindu-ne. Ne stăteau în față Sfinții Părinți filocalici, ca niște munți de lumină. Încercam să urcăm, dar ne dădeam seama că nu suntem pregătiți, că este greu urcușul. Ne lipseau coarda și pitonii, dragostea curată, jertfelnică și credința de foc. Atunci, în clătinarea noastră, îi simțeam mâna sigură, puternică și iubitoare cum ne susținea și ne ferea de alunecări și de cădere.
Ne-a vorbit odată părintele despre credința copiilor: simplă, curată, fermă, neîndoielnică. Când au examene, în drumul lor spre școală, intră într-o biserică să își facă o cruce și să își atingă stiloul de icoane, fiind siguri că primesc tot ajutorul. Nu se îndoiau. „Asta este teologie adevărată”, spunea cu duioșie. Sfânta curăție și nevinovăție a copiilor! Sfântul Nectarie n-a trimis el o scrisoare lui Dumnezeu cerându-i să-l ajute? Celor cu inima curată li se descoperă Dumnezeu, spunea un sfânt părinte din vechime.
Constatam multă dragoste a dânsului pentru copii. A venit odată o doamnă cu nepoțica ei, o fetiță care avea un mic handicap: nu putea să lege ușor propozițiile. Avea însă o mare nevoie de dragostea oamenilor. Aceasta era înțelesul, miezul existenței ei, ca respirația. De aceea, toți cei care o cunoșteau o iubeau. Nu știa ce este ura. Cum a intrat în casă s-a îndreptat spre părintele și măicuța: „Mă iubiți?” – „Te iubim”, a fost răspunsul. „De ce mă iubiți? Mă iubiți mult? Cât de mult? Până la Dumnezeu? Dar cât este până la Dumnezeu? Tot așa de mult îi iubiți și pe ceilalți? Dar cel mai mult pe mine, nu-i așa?” Întrebări fundamentale pentru orice creștin și cât de complexe și profunde răspunsuri se cer pentru teologi.
Marea putere în rugăciune a sfinției sale
Veneam din lumi cu preocupări și experiențe felurite: academicieni, cercetători în științe, fizicieni, matematicieni, filozofi, poeți, actori. Veneau și înalte fețe duhovnicești, de la noi sau de altunde, din apus și din răsărit, trăiau cu toții bucuria prezenței de sfințenie și a binecuvântării sfinției sale. Eram ca o familie, ne simțeam una cu bucuriile, cu încercările noastre.
„Ieri”, Horea Paștina a venit cu o veste mare care i-a bucurat și i-a impresionat până la lacrimi pe părintele și măicuța; ca și pe noi. Au înfiat trei copii orfani pe care Emilia, soția lui, i-a adus de la Jercălăi, unde ea restaura pictura bisericii.
Într-un alt „ieri”, Horea a venit cu un portret pictat de el, portretul părintelui, pe care îl expune în prima sa expoziție, la Sala Dalles. Marin Sorescu, poetul îndrăgit de noi, care nu lasă din mâini Filocalia, a adus cartea părintelui pe care a insistat să o editeze la editura sa: „Reflexii asupra spiritualității românești”. Doctorița Ștefania ne-a sugerat o faptă creștinească minunată pe care a și pus-o în aplicare. Simțea datoria de a face ceva pentru sufletele celor care, părăsiți în spitale, neîngropați creștinește, au servit studenților ca subiecte pentru studiu. Ea a făcut zeci, poate sute de pomelnice pe care, însoțindu-le cu o sumă modestă, le trimitea la mănăstiri. Sensibilizați și impresionați, călugării le cereau apoi în continuare, fără nici o recompensă. O faptă mult lăudată și încurajată de părintele.
Am simțit totdeauna marea putere în rugăciune a sfinției sale; în viață, ca și după „plecare”. Le-am simțit într-o clipă când nu mai exista posibil nici un ajutor omenesc. O măicuță din grupul nostru a căzut la o boală incurabilă care o amenința cu sfârșitul grabnic. Era ajunul Sfântului Dimitrie, anul 1994, un an după „plecarea” sfinției sale. L-a visat apărându-i în față și spunându-i să se liniștească pentru că are s-o ajute. A doua zi, făcându-se Maslu în casa bolnavei, după pericopa ultimei Evanghelii și după mirungere, ea s-a sculat din genunchi, complet sănătoasă, spre stupoarea medicilor, care nu înțelegeau ce s-a putut petrece. Noi însă am înțeles: acolo, lângă ea, fusese părintele nostru drag în rugăciune.
În rugăciune suntem și noi azi, ca și ieri, și ca mereu cât vom trăi, pentru ca sufletul sfinției sale să fie în loc luminat împreună cu sfinții din Biserica de Sus, înălțat din Slavă în Slavă.
(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică din 6 octombrie 2013)
