Adevărata libertate este iubirea dezinteresată

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXVIII-a după Rusalii (Pilda celor poftiți la cină)

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați: Veniți, că, iată, toate sunt gata! Și au început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Și slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slugă: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.”( Luca 14, 16-24)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVIII-a după Rusalii care prezintă Pilda celor poftiți la cină arată în chip tainic cum Dumnezeu cheamă pe toți oamenii la mântuire, deoarece voiește ca „toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). De asemenea, ea ne arată și că oamenii au libertatea de a răspunde sau nu acestei chemări. Așadar, Evanghelia de astăzi este într-un fel Evanghelia tainei libertății omului, dar și a libertății lui Dumnezeu. Omul are libertatea de a spune „da” sau „nu” lui Dumnezeu când îl cheamă la mântuire și viață veșnică. Însă cine nu răspunde pozitiv la invitația de-a veni la Cina cea de Taină, la ospățul iubirii milostive și darnice a lui Dumnezeu, acela pierde bucuria de a fi veșnic împreună cu Domnul casei cerești. Comentând cuvintele Mântuitorului „mulți chemați, dar puțini aleși” (Matei 22, 14), Sfântul Grigorie de Nyssa spune că toți oamenii sunt chemați la mântuire, dar sunt puțini aleși, pentru că puțini oameni răspund chemării lui Dumnezeu.

Libertatea Stăpânului Care invită la Cină se vede mai ales din faptul că dacă cei dintâi chemați refuză invitația Lui, El are libertatea de a modifica planul Său și de-a prefera pe alții. Prin urmare, nimeni nu poate zădărnici planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, pentru că iubirea Lui milostivă se revarsă peste vidul spiritual al celor care nu răspund chemării Sale. Aflând de scuzele unora care nu au găsit timp pentru a răspunde chemării Sale, Stăpânul casei Îl trimite pe Slujitorul Său să invite la cină o mulțime de oameni de rând, fără pretenții de superioritate, care nu se așteptau la o astfel de invitație, și nici nu se considerau vrednici să stea la o masă atât de strălucită.

Deci, problema libertății spirituale a omului nu poate fi înțeleasă decât în relația concretă dintre om și Dumnezeu.

În acest sens, lucrarea mântuitoare a lui Iisus este o lucrare eliberatoare, după cum ne învață Sfinții Apostoli: „Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi… Fraților, ați fost chemați la libertate” (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); „Adevărul vă va face liberi; … dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi” (Ioan 8, 32, 36). Dar această experiență a libertății pe care Hristos o dăruiește omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat și de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează referitor la libertate: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Corinteni 3, 17).

Libertatea este constitutivă chipului lui Dumnezeu în om

Libertatea umană este un aspect fundamental al definiției omului ca ființă creată după chipul lui Dumnezeu, Cel liber și suveran. Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Libertatea este asemănarea cu Cel ce este fără stăpân și de sine conducător, asemănare care ne-a fost dată de Dumnezeu la origine”1. „Deci, prin libertate omul este deiform și fericit.”2

Ca persoană, omul nu se definește în raport cu vreun element al lumii în care a fost creat, ci în raport cu Dumnezeu – Creatorul. Crearea omului este, în mod unic, rezultatul unei gândiri și al unei decizii libere și personale din partea lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Legătura strânsă care există între taina lui Dumnezeu Cel personal și liber, pe de o parte, și taina omului ca ființă creată după chipul lui Dumnezeu, pe de altă parte, determină ca libertatea divină revelată în istoria mântuirii să dezvăluie și adevărata natură sau finalitate a libertății umane.

Libertatea, temelia comuniunii autentice între persoane

Omul nu a fost creat după chipul unui Dumnezeu ca singurătate eternă, ci după chipul unei Comuniuni divine eterne de viață și iubire care se descoperă oamenilor ca fiind Unitate perfectă a Trei Persoane distincte: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Sfânta Treime).

Sfinții Părinți ai Bisericii spun că pluralul misterios folosit de Dumnezeu când zice: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” nu este nici plural al majestății, nici dialog cu îngerii, deoarece ei nu sunt co-creatori, ci acest plural este manifestarea discretă a Dumnezeului-Treime sau anticiparea revelației Sale, ca fiind Dumnezeu mai presus de monoteismul iudaic și de politeismul păgân. Această interpretare a pluralului misterios din cartea Facerii se găsește nu numai la Sfântul Vasile cel Mare, în celebrul său comentariu la Hexaemeron (Omilia 9, 6), ci și anterior lui, la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful și la Sfântul Irineu din Lyon. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful spune că, prin acest plural, Dumnezeu nu Se adresează pur și simplu Sieși, nici pământului, nici îngerilor, ci Fiului Său3. Iar Sfântul Irineu zice: „De totdeauna, cu adevărat, există alături de El (de Tatăl) Cuvântul și Înțelepciunea, Fiul și Duhul. Prin Aceștia și întru Aceștia El le face pe toate liber și în totală independență, și Lor Li se adresează atunci când spune: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”4.

Înțelegem astfel că umanitatea creată după chipul lui Dumnezeu este reflectarea Unității perfecte a Persoanelor divine distincte; a comuniunii perfecte de viață și iubire în care pluralitatea Persoanelor nu împarte natura unică și nici nu diminuează viața prin separare sau izolare. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, Adam este omul universal, care conține în el toată natura umană: „Chipul nu este într-o parte din natură, nici harul într-un individ printre cei pe care îi privește, ci această virtute se întinde asupra întregului neam omenesc”. „Deci, omul făcut după chipul Domnului este natura înțeleasă ca un tot. Aceasta duce la asemănarea divină.”5

Am văzut mai sus că libertatea omului este o trăsătură fundamentală a chipului lui Dumnezeu în om. O altă trăsătură importantă a chipului lui Dumnezeu în om constă în faptul că omul este ființă cugetătoare sau rațională. Totuși, nici libertatea, nici gândirea, deși foarte importante, nu constituie trăsătura cea mai valoroasă a omului ca ființă creată după chipul lui Dumnezeu, ci iubirea. De ce? Pentru că prin iubire se manifestă în mod deplin chipul lui Dumnezeu în om. „În voi înșivă – spune Sfântul Grigorie de Nyssa – voi vedeți gândirea și o credeți imitație a Celui Care cu adevărat este Spirit și Cuvânt (Logos). Domnul este, de asemenea, Iubire și izvor de iubire… Deci, dacă iubirea lipsește, toate trăsăturile chipului din noi sunt deformate”. „Creatorul nostru ne-a dat iubirea ca expresie a chipului nostru uman.”6

Înțelegem, așadar, că rațiunea și libertatea au ca finalitate comuniunea de iubire. De aceea, libertatea în forma sa cea mai autentică este libertate în vederea comuniunii. Când persoana umană tinde să iubească pe toți oamenii, ea începe să devină total liberă, mai presus de preferințe limitatoare. A iubi chiar și pe vrăjmași (după porunca Evangheliei) înseamnă, deci, a fi cu adevărat liber și nelimitat de atitudini negative sau stări egoiste.

O astfel de iubire duhovnicească se aseamănă cu iubirea milostivă și infinită a lui Dumnezeu, ea este semnul participării noastre libere, prin har, la viața lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 35). În toate patimile egoiste, libertatea omului este limitată de natura sa căzută (păcătoasă), dar când iubirea lui este dezinteresată, omul devine liber în raport cu însăși natura sa căzută, egoistă. Atunci, omul trăiește în totalitate pentru ceilalți. Libertatea lui se aseamănă cu libertatea Preasfintei Treimi în care fiecare Persoană divină trăiește pentru celelalte Persoane și este capabilă de a Se dărui deplin celorlalte Persoane și de a conține în ea viața celorlalte Persoane. Persoanele Preasfintei Treimi nu sunt libere pentru că Se separă sau Se izolează între Ele, ci, dimpotrivă, pentru că fiecare Persoană este în deplină comuniune cu celelalte Persoane, încât Ele Se conțin reciproc și Se dăruiesc reciproc, păstrându-și în același timp fiecare identitatea proprie. Acest Adevăr al comuniunii divine trinitare de viață și iubire a fost descoperit în și prin Hristos Domnul, Care a spus: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Iar acest Adevăr al Iubirii desăvârșite este împărtășit oamenilor de către Duhul Sfânt, Care-i ajută să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu.

Iubirea smerită a lui Hristos este izvorul libertății

Felul în care Iisus Hristos Se folosește de libertatea de a alege, într-o lume marcată de robia păcatului și a morții, arată adevărata natură sau finalitate a libertății omului creat după chipul lui Dumnezeu.

Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii și cu bunurile materiale, este în mod esențial și unic libertate de-a realiza comuniunea de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele și de-a evita răul sau păcatul.

Iubirea deplină a lui Hristos față de Dumnezeu și față de oameni Îl face liber de a cere Tatălui tot ceea ce dorește, de a fi înțelegător cu oamenii păcătoși, umiliți și marginalizați, de a-i ierta, dar și de a respinge sau dezaproba mândria, ipocrizia și nedreptatea oamenilor care își pun nădejdea doar în ei înșiși.

Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii din pustie (cf. Matei 4, 1-11). Iisus refuză să stăpânească bunurile acestei lumi în uitare sau despărțire de Dumnezeu. Pentru Iisus Hristos, ca Om, comuniunea cu Dumnezeu – Dăruitorul are întâietate față de folosirea darurilor lui Dumnezeu, viața spirituală are întâietate față de existența biologică și viața socială.

Pentru Iisus Hristos, asceza nu înseamnă lipsire de libertate, ci exercitarea libertății de-a acorda prioritate comuniunii spirituale cu Dumnezeu față de consumul celor materiale și de profitul egoist din situații efemere. Atitudinea Sa față de lucrurile sau bunurile create este o atitudine euharistică (cf. Matei 4, 19), de recunoaștere a lumii ca dar al lui Dumnezeu și ca mulțumire adusă lui Dumnezeu. De aceea, viața Sa întreagă pe pământ este euharistie, adică iubire smerită sau dăruire de Sine lui Dumnezeu și oamenilor în mod liber.

Crucea lui Iisus Hristos semnifică deplinătatea dăruirii de Sine către Dumnezeu în iubire sau realizarea liberă a comuniunii desăvârșite cu Dumnezeu. Iar Învierea lui Iisus Hristos semnifică dăruirea deplină și liberă a lui Dumnezeu Însuși lui Iisus ca Om, întrucât El S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte pe Cruce, pentru a ridica și vindeca pe vechiul Adam cel neascultător de Dumnezeu. Învierea lui Hristos este și afirmarea cea mai puternică a libertății omului în raport cu istoria care ucide și în raport cu legile biologice și cosmice ale stricăciunii sau descompunerii. Hristos Cel înviat este Omul liber de a trăi veșnic și integral (suflet și trup) în comuniunea cerească pe care a ales-o în mod liber în timpul vieții sale pământești.

Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este izvorul de putere care întărește haric libertatea creștinului. În acest sens, întreaga viață a creștinului este o luptă cu egoismul, pentru a dobândi libertatea duhovnicească de-a împlini porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, chiar și în mijlocul unor dificultăți.

Deci, Evanghelia de astăzi este un îndemn la eliberarea de sub povara grijilor egoiste înrobitoare de suflet, pentru a spori în iubirea duhovnicească.

Prima învățătură duhovnicească practică a acestei Evanghelii în perioada Postului Nașterii Domnului este chemarea de a ne curăți sau elibera de păcate și patimi egoiste prin Taina Pocăinței (Spovedaniei) și a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, cu iubirea Sa smerită și milostivă, care aduce omului sănătate și mântuire, trezvie sufletului, sfințire simțurilor, pace și bucurie cerească.

A doua învățătură o reprezintă îndemnul de-a fi milostivi și darnici, precum este Stăpânul Care invită la cină pe cei săraci, bolnavi, călători, singuri și întristați, dobândind astfel bucuria harului primit de la Dumnezeu Cel milostiv. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note: 1 De anima et resurrectione, PG 46, 101 C; cf. J. Gaith, La conception de la liberté chez Grégoire de Nysse, Paris, 1955, p. 17.

2 De mortuis, PG 46, 524A.

3 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, 62.

4 Contre les hérésies, IV, 20, trad. francezã de Adelin Rousseau, Cerf, Paris, 1984, p. 469.

5 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului XVI, PG 44, pp. 185-204, citat de V. Lossky, Theologie mystique de lâEglise de lâOrient, Paris, 1994, p. 115.

6 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului V, în Idem, p. 24; a se vedea și Th. Åpidlík, La liberta come riflesso del mistero trinitario nei Patri Greci, în revista „Augustinianum”, XIII (1973), pp. 515-523.

(Publicată în săptămânalul Lumina de Duminică)

Comentarii Facebook


Știri recente