Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit prin lege Ziua națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie, informează „Ziarul Lumina”.
După semnarea pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Numeroși români bucovineni au fost arestați, omorâți, deportați, bisericile au început să fie închise, proprietățile confiscate, așa încât multe familii au început să treacă noua graniță și să vină în România.
Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Igești, Crasna, Ciudei, Budineț, Cireșul, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești au plecat către România, fiind deciși mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Cei din fruntea grupului au purtat trei cruci, icoane și steaguri albe, arătând că nu doresc să facă nici un rău, ci doresc libertatea. Ajunși în apropierea graniței au fost întâmpinați cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniții rămași în viață au fost aruncați împreună cu cei morți în gropi comune. Cei care au reușit să fugă au fost căutați în împrejurimi, astfel încât foarte puțini participanți au rămas în viață. După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia și Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supraviețuind deportării.
Din punctul de vedere al statului, pentru care sunt importante drepturile și libertățile cetățenești, această zi este o zi a victimelor. Din punct de vedere duhovnicesc, aceasta este o zi a victoriei. Cei care s-au îndreptat atunci spre granița cu România au urmat un drum mucenicesc, cu scopul de a-și păstra firea românească. Fire care, pentru ei, era o fire creștinească, ortodoxă în gândire și trăire. Ca și în alte tragedii colective, doar Dumnezeu știe starea sufletească a fiecăruia dintre cei care au trecut atunci din această viață. Însă avem certitudinea că între cei de acolo s-au aflat suflete alese. Dacă la Revoluția din decembrie 1989 s-a strigat „Vom muri și vom fi liberi!”, același strigăt, același gând profund duhovnicesc, i-a însuflețit și pe cei care pe 1 aprilie 1941 și-au căutat libertatea lepădându-se de ceea ce era pământesc. Ei și-au lăsat acasă toată avuția, au plecat să treacă granița așa cum erau, cu un singur rând de haine pe ei. O lepădare de lumesc pe care Dumnezeu a primit-o și pentru care i-a învrednicit de cununa martiriului.
Pentru a vedea mai clar, dincolo de dimensiunea politică, dimensiunea duhovnicească a ceea ce s-a întâmplat atunci, iată ce îi spune o țărancă simplă, Veronica Amariei, celebrului general sovietic Jukow: „Eu îs femeie și nu mă bag în treaba bărbaților, dar pe mine mă doare că ne-ați luat credința. Noi fără biserică și fără credință nu rămânem, ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâți, că altă ieșire nu avem. Căutăm altă țară în care să putem trăi liberi și să trăim creștinește așa cum am fost obișnuiți din moși strămoși. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”
Reacția oamenilor, povestită de supraviețuitori când a început focul, este și ea relevantă: „Primul a murit Ilie Scorabeț, cel care ținea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu scoateți sabia, că cine scoate sabia, de sabie va pieri”, Mihai Țugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean și Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în față. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: „Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!””.
Ecaterina Suceveanu își amintește de vărul ei, Constantin: „Vărul meu a fost printre primii care au fost secerați. A fost împușcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puținii supraviețuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. „Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, și am pus-o într-un borcan. O ținem și acum, sunt moaștele familiei noastre.”
Ce s-a întâmplat la Fântâna Albă este o durere a neamului nostru. Durere pe care cu toții ar trebui să o simțim, dacă suntem români. Pentru a ne aminti de acești eroi, s-a ridicat pe aleea Mănăstirii Putna o troiță, unde oricând putem pune o floare și o lumânare. O floare a recunoștinței și o lumânare ca lumină pentru sufletele celor de atunci.
