Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 27 martie 1918 și a fost în fapt reunificarea părții dintre Prut și Nistru a voievodatului istoric al Moldovei alipită la Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.
Biserica și Statul
Relația dintre Biserică și Stat în țara noastră dăinuie încă de la începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria națională și o împlinește. Anul 1918 nu face excepție și speculează contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viță veche, din strămoși viteji și drepți, cumpăniți în gândire și hotărâți în faptă”.
Multă vreme, românii au fost nevoiți să trăiască în provincii diferite ale aceluiași neam. Au trăit despărțiți, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea și-au apărat-o cu armele, iar identitatea prin grai și credință. Avem, așadar, o întreită legătură între românii din cele trei provincii istorice: pământul, limba și credința, legătură ce a păstrat conștiința că românii sunt frați, indiferent de ce parte a Carpaților le-a fost dat să viețuiască.
La 27 martie/9 aprilie 1918 Basarabia s-a reunit cu România, iar Arhiepiscopia Chișinăului a fost inclusă în Biserica Ortodoxă Română. Din iunie 1918 până în decembrie 1919 Arhiepiscopia Chișinăului a fost condusă de episcopul Nicodim Munteanu al Hușilor, în calitate de locțiitor de arhiepiscop. De la începutul anului 1920 eparhia a fost condusă de arhiepiscopul Gurie Grosu, un localnic, care la 28 aprilie 1928 a fost ridicat la demnitatea de mitropolit, potrivit Enciclopediei Ortodoxiei Românești (EIMBOR, București, 2010, p.268). A păstorit până la 11 noiembrie 1936, când a fost pensionat. În timpul păstoririi lui la 10 martie 1923 s-au mai înființat și două episcopii în Basarabia, la Ismail și la Bălți. În 1926 s-a înființat o Facultate de Teologie în Chișinău, care a funcționat până în 1941. După Gurie, eparia a fost condusă de doi locțiitori, cel mal însemnat fiind arhiereul Efrem Enăchescu Tighneanul.
Din toamna anului 1944 Biserica din Basarabia se găsește sub jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Ruse cu ierarhi ruși. În 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reactivat Mitropolia românească a Basarabiei, în frunte cu Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Petru Păduraru. Prin hotărârea nr. 7427/ 24 octombrie 1995, Sfântul Sinod a aprobat modificarea titulaturii Mitropoliei Basarabiei astfel: „Mitropolia Basarabiei, autonomă și de stil vechi, și Exarhat al Plaiurilor”.
Unirea cu România
În ianuarie 1918, atât România cât și Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situație extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă față unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă față pretențiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniței pe Carpați, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se reușise menținerea statului român.
La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistițiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretențiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susținea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic și politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era așadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria și cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegației austro-ungare: „Voiți să ne luați ceea ce este al nostru, adică Dobrogea și să ne dați în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia” (Boldur, Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992, p.114)
În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluție pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intențiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părți ale Basarabiei, precum Ținutul Hotinului și Cetatea Albă.
Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici și cu presa de la Iași erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Țării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conștiință națională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iași, unde aveau să cadă de acord asupra necesității istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălți anticipa timpii și declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând și administrațiile locale să urmeze exemplul.
Soluția impasului urma să vină de data aceasta de jos. (Boldur, Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992, p.115) În acest context, la Iași au început discuțiile legate de modalitatea de realizare a Unirii și s-a decis soluția deliberării în Sfatul Țării. În cadrul ședinței guvernului de la Iași din 23 martie, la care au participat și Inculeț, Ciugureanu și Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegații Chișinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Țării. Constatin Stere a sosit la Chișinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns și primul-ministru Alexandru Marghiloman.
În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis ședința Sfatului Țării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul președintele Ion Inculeț și prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanții români s-au retras pentru a permite desfășurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanță hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noștri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice și a minoritarilor, care, cu excepția polonezilor, au declarat că se vor abține, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 abțineri.
În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România.
Această Unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare, după nevoile și cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaște de Guvernul român.
2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.
3. Competența Statului Țării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor Zemstvelor și orașelor; c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.
4. Restructurarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.
5. Legile în vigoare și organizația locală (Zemstve și orașe) rămâne în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentantul Basarabiei.
6. Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.
7. Doi reprezentanți vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei din Parlamentul Român.
8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, Zemstve și Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin Constituție.
11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile turburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate.
Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.
Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea și pentru totdeauna!
Președintele Sfatului Țării, I. Inculeț,
Secretarul Sfatului Țării, I. Buzdugan,
(Sursa: http://www.historia.ro)
În mijlocul aclamațiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoștiința primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României și al Regelui, a luat act de Declarație și a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm și satisfacție de românii de pretutindeni și a stimulat lupta de eliberare a românilor aflați sub stăpânire străină.
Condițiile unirii
Actul Unirii prevedea o serie de condiții care țineau de necesitățile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Țării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârșit reforma agrară, de o importanță critică pentru țărănimea basarabeană. Unirea era condiționată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administrație proprie și un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competențe în stabilirea bugetelor locale, să dețină controlul orașelor, să numească funcțiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporțională în Parlament precum și prezența obligatorie în Consiliul de Miniștri a doi reprezentanți basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituție a principiilor enunțate în actul Unirii. Constituția de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.
În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Țării s-a întrunit din nou în ședință specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiționată și a adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a țăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Țării adopta declarația prin care renunța la condițiile stipulate în actul unirii și, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea necondiționată și ireversibilă.
Recunoașterea internațională
Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente și a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretențiile acesteia asupra nordului și sudului Basarabiei, precum și obiecțiile nejustificate ale Rusiei. Reacțiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.
Conferința de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia care prevedea: „Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populațiunea Basarabiei a manifestat dorința de a vedea Basarabia unită cu România”, părțile contractante recunoșteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia, și acest hotar”.
Acțiunile revizioniste
În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut și activat mai multe organizații pretins revoluționare care militau pentru ruperea Basarabiei și anexarea ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele își aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de organizații erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizație cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.
Anexarea Basarabiei de către Rusia sovietică
Efectele unirii au fost anulate după 22 de ani, în anul 1940. În baza pactului secret Ribbentrop-Molotov, Rusia sovietică a anexat Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. (informații preluate de pe site-ul http://enciclopediaromaniei.ro/wiki)
