Memoria părintelui Cleopa Ilie e nestinsă la Sihăstria. Parcă n-au trecut 13 ani de când a plecat la Domnul. Chilia fostului stareț e păstrată exact cum a fost. Sunt expuse bundița, vesta, cojocul, metaniile, bastonul, epitrahilul părintelui, ciubotele lui, un fes pe care l-a primit de la Sfântul Iustin Popovici din Serbia, toate așezate frumos într-o raclă, dedesubtul unui portret mare străjuit de salutul de obște al părintelui Cleopa: ‘Mânca-v-ar Raiul!’.
Părintele Cleopa e înfățișat într-un tablou alături de întâiul său duhovnic, părintele Paisie Olaru, căruia îi este dedicat și un perete al celei de-a doua încăperi a chiliei. Părintele Paisie Olaru, pustnicul Schitului Cozancea, lângă care viitorul părinte Cleopa păștea, copil fiind, oile tatălui său, are și el un tablou mare, cu un îndemn duhovnicesc: ‘Să ne întâlnim la Poarta Raiului!’. Părintele Paisie i-a urmat părintelui Cleopa la Sihăstria, în anul 1947, devenind duhovnicul fostului schit tocmai ridicat la rang de mănăstire.
Sunt și poze ale părintelui. În toate e drept, hotărât. Nici o ambiguitate în atitudinea lui, nici o umbră. Pare mereu sigur de ceea ce trebuie să facă. Îl văd alături de părintele Ioanichie Bălan, alături de Preafericitul Părinte Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, și cu mulți alți preoți veniți să-l cerceteze.
Părintele Cleopa a dus prigoană în comunism. A fugit în munți de trei ori, prima dată pentru șase luni, a doua oară, împreună cu părintele Arsenie Papacioc, pentru doi ani, a treia oară, pentru cinci. Mănăstirea și biserica mică sunt pline de îndemnuri ale părintelui Cleopa. Marele duhovnic a luptat cu forță împotriva rătăcirilor lumești, iar forța aceasta a răzbătut până azi. Este marcată cu un indicator și prispa de lângă chilia părintelui, unde acesta le dădea povețe credincioșilor.
Mormântul părintelui Cleopa e în centrul cimitirului din deal, alături de cel al părintelui Paisie Olaru și de cel al starețului Ioanichie Moroe, cel care l-a primit pe părintele Cleopa în mănăstire, după ce l-a lăsat, alături de fratele său mai mare, Vasile, să rabde trei zile la poartă, ca să vadă cât de grea e viața călugărească.
Văd în cimitir și mormântul starețului de acum, părintele Victorin. E bine când călugării nu cad în păreri de sine și se văd așa cum sunt, încarcerați în materie, în trupuri stricăcioase, gata oricând să plece la Domnul.
Părintele Cleopa e, pentru oameni, un sfânt. Chiar dacă nu e canonizat, icoana sa e centrul vieții duhovnicești a Mănăstirii Sihăstria.
În duhul părintelui Cleopa
Oamenii vin întruna la Sihăstria. Biserica nouă e o adevărată catedrală. Eu nimeresc alături de un grup venit de la Roman, cu un preot de acolo. E un grup mare, o întreagă biserică. Duhovnicia de înălțime nu s-a stins la Sihăstria. Pe o prispă sunt vreo zece oameni care înfruntă frigul tăios al muntelui împojghițat în prima zăpadă, strânși unul lângă celălalt, așteptându-și cuminți rândul la un părinte. ‘La cine așteaptă?, o întreb pe o doamnă care îi privește și ea de jos. ‘La părintele Ciprian, un mare duhovnic.’ ‘E un călugăr bătrân?’ Îmi face semn din cap că nu. E tânăr. Femeia îmi mai spune că oamenii îl văd ca pe un fel de urmaș al părintelui Cleopa.
Alunecarea pe pojghița ispitei
După o scurtă discuție cu un țigănuș care cerșește, după o alta cu un tânăr venit la mănăstire să-și afle de lucru, dar cam fără cele ale credinței la el – ajută-l, Doamne! – și după ce iau binecuvântarea părintelui stareț Victorin, pornesc spre Gura Humorului pe drumul de sub munte. Ca să nu mă repet. Am venit pe Valea Moldovei, plec pe Valea Bistriței. Distanța e cam aceeași. Și nu greșesc, după Broșteni o apuc pe drumul spre Tarnița. Un drum superb, care îmi merge la suflet. Drum de munte printr-o pădure de brazi de poveste. Până ce ajung în vârful lui totul e bine, în jos, în prima curbă mai serioasă mi se pare că intru prea tare și, încă neînvățat cu zăpada, frânez. Nu mai sunt într-o mașină, ci pe o patină pe care nu o pot opri. Mă opresc în bara de protecție a drumului, nevătămat. Mașina nu a pățit nici ea mare lucru. Capota e îndoită câțiva centimetri într-un colț, iar masca de dedesubt e sfâșiată sub farul din dreapta. Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Spusesem cu câteva secunde înainte de câteva ori ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul’ în gând și acum îmi dau seama cât ajutor am avut pentru acea rugăciune. Dacă nu era bara aceea acolo, m-aș fi dus în râpa păduroasă de dedesubt și m-aș fi oprit în primul stâlp. Când nu eram credincios practicant, această întâmplare m-ar fi speriat, iar urmele rămase pe mașina mea mi-ar fi rămas o vreme în creier. Acum, sunt la fel de liniștit ca înainte de a derapa. Știu că totul e în mâna lui Dumnezeu, iar El are infinit mai multă putere decât am eu. Dar nu voi ajunge la toate înțelesurile acestei întâmplări decât spre seară.
Cum era să ajung hoț de lemne†¦
Cobor mai departe spre Tarnița. Nu știu drumul, nu am mai fost pe el, așa că mă bucur de fiecare clipă. Dar am și un gând sâcâitor care îmi răsare din când în când în minte: aș avea nevoie de niște lemne. De la Râșca am primit lemne pentru câteva zile, dar parcă aș mai avea loc în portbagaj pentru câteva. Pe marginea drumului apar stive de lemne, cu lemne lungi, de câte un metru, tăiate frumos, proaspete, îmbietoare. Nu e nimeni în jur, doar în depărtare se aude o drujbă. Îmi vine gândul cel rău: ia să iau și eu câteva lemne în portbagaj, că sunt numai bune de pus acolo. Pun unul, două, trei și mă opresc. Acesta e furt. Alții s-au chinuit să le taie și să le așeze așa de ordonat și eu le iau. Dumnezeu are să mă pedepsească pentru asta, pe drept cuvânt. Scot din portbagaj cele trei lemne pe care intenționam să le fur și le pun la loc. Nu pot să iau lemne decât cu voie de la cei care le-au făcut. Îi găsesc mai jos pe aceia, dar nu îmi pot da mai puțin de un metru cub, iar pentru atâta nu am loc. Prețul e bun și aș lua un metru cub†¦ Rămâne să ne vedem altă dată, când voi veni cu o remorcă sau cu o mașină mai spațioasă. Răsuflu ușurat, bucuros că nu am furat, și pornesc mai departe. Tarnița e sinistră. Nu are ce căuta în peisajul acesta atât de frumos. Dacă vreți să vedeți un loc demn de un film ceaușist de groază, mergeți la Tarnița. Zidurile rozalii, hărtănite de ploi, ale unor clădiri industriale dezafectate, groaznice, ale fostei uzine de preparare a minereului de uraniu. Dar ‘dezafectate’ e un eufemism. La Tarnița sunt niște ziduri urâte, roase de ploi, cu ferestre sparte, niște hale pustiite care îți sădesc în suflet deznădejdea, o deznădejde cât un regim ceaușist.
Și înțelesurile
Ajuns la Humor încep să citesc: ‘Ne vorbește părintele Cleopa’. Primul capitol se numește ‘Frica de Dumnezeu’ și vorbește chiar despre cum frica de păcat ne ține în calea cea bună. În cadrul capitolului dau imediat de o povestioară cu un gospodar care avea boala furatului. Dus într-o noapte cu fetița lui în câmp să fure ceva porumb de la un alt gospodar, oprește căruța și se uită în toate părțile. Fetița lui, de câțiva anișori, e pentru prima dată cu el și, văzându-l că se uită în jur, îi spune: ‘Tătucă, în sus nu te-ai uitat’. Omul înțelege că prin copil îi vorbește Duhul Sfânt, așa că se întoarce în grabă acasă și, din ziua aceea, se pocăiește pentru ce făcuse până atunci și renunță la furat.
Al doilea capitol al primului volum din ‘Ne vorbește părintele Cleopa’ e, se putea altfel?, ‘Despre Rugăciune’, cu accent pe Rugăciunea Inimii, pe care o spusesem și eu în drumul meu spre Tarnița, înainte de derapaj, la nivelul minții, ce-i drept, că atât pot acum.
Prin prisma celor citite, nu am cum să nu leg întâmplările drumului meu de vizita pe care i-am făcut-o părintelui Cleopa. Mi-a fost arătată măsura duhovnicească firavă la care sunt și cum, pentru rugăciune, sunt ținut de Dumnezeu în drumul bun, cu toate derapajele sau ispitele lui.
Îi mulțumesc părintelui Cleopa Ilie pentru această dezvăluire. Și să dea Dumnezeu să-l pot vizita cât mai repede ca să primesc multele lecții duhovnicești de care am nevoie ca să răzbesc la lumină.
Ultimul duhovnic al părintelui Cleopa
Cu vreo șapte ani în urmă am însetat de părintele Cleopa. Și în arșița mea am sorbit orice colțișor al Mănăstirii Sihăstria. M-am bucurat de cimitirul mănăstirii pe care l-am descoperit a fi în fapt o grădină cu sfinți. Mi-am oprit cu drag ochii asupra tuturor lucrurilor din chilia părintelui. Cândva arăta de parcă părintele ieșise până la stupină, iar noi îl așteptam acolo. Epitrahilul aștepta pe patul chiliei sale. Dintre toate însă, cea mai mare bucurie a fost să mă odihnesc la o cană de ceai, cel mai bun sorbit vreodată, la picioarele ultimului duhovnic al părintelui Cleopa.
Părintele Iacob este un om mărunțel. Nu-i dai vârsta. Aduce la chip cu mai mulți părinți la un loc: cu părintele Cleopa, cu părintele Ioanichie Bălan, cu părintele Arsenie Papacioc. Aceeași barbă albă, aceiași ochi vioi și dragoste pentru aproapele. A acceptat să ne vorbească după multe insistențe, preț de o lumânare. A așezat cu grijă lumânarea în sfeșnic, a aprins-o și a spus: ‘Când se termină, înseamnă că nu mai am ce vă spune’. Despre sine, părintele mărturisește că este un nimic, folosind o vorbă muntenească: ‘Ce-s eu, nima-n drum, nima-n potecă’.
‘Nu am ce să vă spun despre părintele Cleopa. Nu l-am cunoscut.’ Dar l-ați spovedit, insistăm noi. ‘Asta da. Dar nu pot spune că l-am cunoscut. Dacă nu m-am cunoscut pe mine, cum pot eu să spun că am cunoscut sau cunosc pe altul? Și dacă l-am cunoscut, ce am aplicat eu, din ce a învățat el?’, vorbește, rar, ultimul duhovnic al părintelui Cleopa. Ne-a arătat în schimb scrisoarea unei femei care l-a visat pe părintele. ‘I-a spus să vină și să dea pomelnic. Alta a venit să o spovedesc. A spus tot așa, că l-a visat pe părinte, care a trimis-o la mine – mergi la duhovnicul meu și te spovedește’, mărturisește părintele Iacob.
‘L-am spovedit pe părintele Cleopa ca pe oricare alt creștin’
Părintele Iacob a intrat târziu în mănăstire. A avut prima tentativă de a se călugări pe la vârsta de 13 ani, când a mers cu mama sa la mănăstirea de la Slatina, unde era stareț părintele Cleopa. Abia la începutul anilor â80 părintele Iacob intra ca frate în Sihăstria. A fost trimis ca frate la Schitul Sihla, unde s-a nevoit timp de șapte ani, revenind apoi în Sihăstria. Am încercat să aflăm ce poate fi în sufletul unui om care a spovedit un mare duhovnic. Cu mirare pe chip, părintele a răspuns: ‘Nu m-am gândit niciodată la asta. L-am spovedit pe părintele Cleopa ca pe oricare alt creștin’.
La o cană de ceai îndulcit cu miere, părintele Iacob ne-a vorbit despre viețile sfinților, despre faptul că toți cei care înfrâng o patimă mută în fapt un munte, despre lumea de azi, care este cuprinsă de sărăcie și mizerie. Ne-a povestit ce a văzut în vizita sa la locurile sfinte. I-au dat lacrimile spunând că nu a întâlnit o țară mai frumoasă ca România și… ‘Gata. S-a terminat lumânarea. Mai vorbim altă dată’, a încheiat părintele Iacob Savin.
Duhovnicii duhovnicului
Părintele Cleopa este cunoscut în memoria creștinilor ca fiind unul dintre cei mai mari duhovnici români. Este știut că avea la spovedanie zeci de monahi și monahii, preoți de mir, șapte episcopi, trei mitropoliți și sute de credincioși. Ca orice om, părintele Cleopa a avut și el duhovnicii lui. Copil fiind, s-a spovedit la preotul de parohie Gheorghe Chiriac, apoi la duhovnicii Schitului Cozancea. După ce a intrat ca viețuitor la Schitul Sihăstria, părintele s-a spovedit la protosinghelul Ioanichie Moroi, duhovnicul întregii obști. S-a mai mărturisit la părintele Vichentie Mălău, la ieroschimonahul Ioil Gheorghiu și apoi la ieromonahul Calistrat Bobu.
După anul 1948, pentru o perioadă de 42 de ani, duhovnicul părintelui Cleopa a fost ieroschimonahul Paisie Olaru. După plecarea acestuia la Domnul, părintele Cleopa s-a spovedit timp de șapte ani la protosinghelul Varsanufie, fost ucenic și ‘coleg’ de pustnicie. În ultimul an de viață, părintele Cleopa a avut ca duhovnic pe ieromonahul Iacob Savin.(Articol publicat în Ziarul lumina din data de 2 decembrie 2010, semnat de Marius Ianuș)
