Deși patriarhul Ioan Caleca nu s-a aflat aproape deloc în relații strălucite cu reprezentanții mișcării isihaste, totuși, din cauza circumstanțelor politice, a fost obligat să păstreze un echilibru diplomatic cu aceștia, care să-i asigure întărirea propriei poziții politice. Jocurile politice au făcut însă ca, în 1344, atitudinea patriarhului față de dușmanii săi politici să devină foarte clară.
Cum Sfântul Grigorie Palama era unul dintre susținătorii lui Ioan Cantacuzino, inamicul principal al partidei guvernamentale de la Constantinopol, și implicit și al lui Caleca, repercusiunile nu au întârziat să apară. Deja de ceva vreme, Sfântul Grigorie se afla în închisoare, acuzat pe motive politice. În luna noiembrie a aceluiași an, patriarhul Caleca va pronunța sinodal condamnarea Sfântului Grigorie Palama, de data aceasta pe motive religioase.
Argumentele părintelui Jean Meyendorff
Părintele Jean Meyendorff ne oferă câteva informații legate de excomunicarea Sfântului Grigorie: „De-abia la sfârșitul anului 1344 situația a suferit brusc schimbări. După tratativele lipsite de rezultat cu Cantacuzino, care au avut loc în septembrie, guvernul de la Constantinopol a început o revigorare masivă a politicii sale contra adversarilor. În noiembrie, guvernul va acorda favoruri importante anticantacuziniștilor cunoscuți. În ziua de 4 a aceleiași luni, Caleca anunță public excomunicarea lui Palama. Erau invocate motive religioase: Palama și partizanii săi interpretau eronat Tomosul de la 1341 și nu pomeneau numele patriarhului la slujbe. Palama era deja închis din motive politice și, pentru a fi acuzat, nu era nevoie să se mai amintească atitudinea sa pro-Cantacuzino. Acuzația cea mai gravă era însă aceea că „nu arăta respect față de maiestatea imperială și era partizan al apostatului și al tiranului Cantacuzino”. Nu mai există nici un dubiu că măsurile luate contra lui Palama în 1344 au avut atât un caracter politic, cât și unul religios. Pentru a da un plus de autoritate acestor măsuri, Caleca le-a întărit cu semnăturile a doi patriarhi răsăriteni, dependenți de el: patriarhul de Ierusalim și cel de Antiohia. Ignatie de Antiohia a participat el însuși la sinod, împreună cu alți episcopi din patriarhatul său, și a publicat o declarație contra lui Palama. Mai mult decât colegul său de la Ierusalim, Ignatie îi era dator lui Caleca: armenian convertit la ortodoxie, venise la Constantinopol în vara lui 1344 pentru a obține confirmarea demnității sale patriarhale din partea lui Caleca și a guvernului. Semnăturile acestor doi patriarhi răsăriteni, deveniți „clienți” ai patriarhului, nu aveau deci o prea mare greutate. Era mai importantă pentru Caleca decizia imperială, care confirma măsurile sinodale. Dacă e să dăm crezare surselor palamite, patriarhul era atunci în vârful puterii sale religioase și politice. Locuind mai degrabă în palatul imperial decât la patriarhie, Caleca regiza practic după bunul plac afacerile imperiului. Obținu astfel susținerea oficială a guvernului Anei pentru politica sa religioasă, iar condamnarea lui Palama a fost una dintre probele evidente ale puterii politice pe care patriarhul o avea”.
Declinul patriarhului Ioan Caleca
Excomunicarea Sfântului Grigorie Palama avea să aibă pe termen lung consecințe grave pentru patriarhul Caleca. În primul rând, atmosfera religioasă nu era una antiisihastă. Isihasmul se dezvolta firesc în mediile monahale și laice din Constantinopol și, deși disputele referitoare la această mișcare de reînnoire a vieții duhovnicești erau destul de prezente, isihasmul nu a fost văzut ca o inovație. Practica liniștirii și a rugăciunii neîncetate, reinițiată cu o forță extraordinară în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, nu era altceva decât tradiția autentică a Bisericii, și nu un element străin de corpul Bisericii, așa cum era prezentată de varlaamiți și achindiniști. Nu mai vorbim de faptul că Sfântul Grigorie Palama avea susținerea monahilor athoniți. Pentru a vedea în ce măsură patriarhul Caleca a adoptat o atitudine versatilă, voi reda un alt fragment în care părintele Jean Meyendorff prezintă în linii mari nesinceritatea patriarhului față de monahii athoniți, în cazul excomunicării Sfântului Grigorie Palama: „Felul de a acționa al lui Caleca nu era lipsit nici de prudență, dar se remarca prin absența totală a onestității: în special, în cazul lui Grigorie Palama, a evitat să trimită la Athos textul excomunicării lui Palama și se mulțumea să păstreze doar la dosar scrisoarea de condamnare a lui Grigorie, pe care o obținuse de la Ignatie al Antiohiei (și pe care Palama avea să o cunoască mai târziu, clandestin). În ceea ce-i privește pe călugării de la Athos, care scriseseră împărătesei și patriarhului pentru a lua apărarea lui Palama, nu au obținut nici de la împărăteasă, nici de la patriarh nici un răspuns. Grigorie însuși a trimis în acest răstimp o serie de scrisori la Athos, deplângând și explicând inutilitatea intervenției aghioriților”. Cert este faptul că patriarhul Caleca nu era foarte interesat de problematica religioasă a timpului său. Diplomat abil, destul de bun administrator al bunurilor Bisericii, Caleca nu suferea discuțiile teologice. Argumentele invocate în sprijinul condamnării Sfântului Grigorie nu sunt decât rezultate ale unui calcul politic inteligent, care însă a ignorat realitatea popularității Sfântului Grigorie Palama, atât la Muntele Athos, cât și în Bizanț. Nu trebuie uitat nici faptul că atitudinea guvernului condus de Ana de Savoia nu a fost niciodată una net antipalamită sau antiisihastă, și că întâlnim destui simpatizanți ai Sfântului Grigorie în acest guvern. Așadar, nu politica imperială a fost cea care a dictat condamnarea, mai întâi politică și mai apoi religioasă, a Sfântului Grigorie, ci repercusiunile au venit pe linie ierarhică. Patriarhul se ferea de tot ceea ce putea pune la îndoială capacitățile sale de teologhisire, de aceea, câțiva ani mai târziu, îl vom vedea pe același Ioan Caleca schimbându-și politica religioasă într-o direcție favorabilă Sfântului Grigorie (deși totul avea să fie inutil, pentru că aceeași politică în slujba căreia s-a pus toată viața l-a extirpat de la conducerea Bisericii fără nici un regret). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 22 ianuarie 2011, semnat de pr. Roger Coresciuc.)
