Cel mai vârstnic monah român atonit, isihastul, psaltul, omul de bibliotecă, teologul, duhovnicul, condeierul și ultimul martor al mișcării isihaste Rugul Aprins, protosinghelul Petroniu Tănase Prodromitul s-a mutat la Ceruri, locul în care era de mult inima lui, mistuită de iubirea pentru Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul vieții veșnice. 81 de ani dintre cei 95 pe care i-a primit în dar au fost o curată ofrandă închinată încă din pruncie și tinerețe, în mod desăvârșit, pilduitor și admirabil Cunoscătorului a toate și Stăpânului vieții noastre.
Biografia părintelui Petroniu este în general și de mulți știută. Totuși doresc să evidențiez câteva aspecte mai puțin cunoscute ale devenirii sale spirituale.
În primul rând, a avut privilegiul de a se forma în obștea Mănăstirii Neamț, în vremea în care aceasta număra câteva sute de călugări și frați. Deși a intrat în viața monahală la o vârstă fragedă, când avea numai 14 ani (caz asemănător cu al fratelui Toader Arăpașu, colegul său de seminar și generație), a fost atent la propria sa evoluție duhovnicească și la anumite amănunte din viața călugărească ori a persoanelor pe care le-a întâlnit de timpuriu pentru o mai bună formare spirituală. Că a fost așa o dovedesc evocările de la vremea senectuții adunate într-o superbă lucrare: Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească. Între medalioanele cărții se numără cele despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, împreună viețuitor cu el în Lavra nemțeană, arhimandriții Victor Ojog și Demostene Tebeica – mari protopsalți cărora le-a fost ucenic, monahi simpli (Sava Perju), uitați în noianul celor mulți, smeriți și anonimi. Printre amintirile tinereții se găsesc cele referitoare la Schitul Vovidenia, unde mergea împreună cu viitorul patriarh Teoctist, mai ales la sărbători și în Vinerea Izvorului Tămăduirii, în procesiune cu Icoana Preacuratei primită în dar de la paleologi. Iubirea și recunoștința sa pentru mănăstirea de metanie le-a arătat la încheierea studiilor universitare prin întocmirea tezei de licență, având drept temă: Istoria Mănăstirii Neamț.
Un alt aspect este legat de slujirea sa ca ieromonah la Catedrala patriarhală din București, pe seama căreia a fost hirotonit din încredințarea patriarhului Nicodim Munteanu de către episcopul-vicar patriarhal Iosif Gafton. De aceea l-am trecut în pomelnicul catedralei, alături de alți slujitori din veac adormiți în Domnul, amintindu-ne de ostenelile sale ca sacerdot al Maicii Bisericilor din România, dar și ostenitor în Cancelaria celui de-al doilea patriarh al României.
Drag de cântarea bisericească
O altă latură demnă de menționat din viața și activitatea părintelui Petroniu Tănase este legată de Mănăstirea Slatina din ținutul Fălticenilor, unde a fost mai întâi profesor la școala monahală (în timpul stăreției arhimandritului Cleopa Ilie) și apoi conducător al mănăstirii, începând cu anul 1957, până la promulgarea Decretului comunist 410/1959.
Prin strădaniile conjugate ale părinților Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Antonie Plămădeală, Daniil Sandu Tudor, Andrei Scrima, Arsenie Papacioc, Dosoftei Muraru și alții, mănăstirea a devenit o adevărată Academie duhovnicească, recunoscută în toată țara. În acea perioadă, părintele Petroniu Tănase a închegat un grup coral monahal cu renume, ce s-a bucurat de o largă apreciere și care înfrumuseța slujbele din mănăstire. De aceea, la sărbătoarea hramului, dar și cu alte prilejuri slujea cu multă bucurie vlădica Partenie Ciopron (fost episcop al armatei), pe atunci stareț-arhiereu al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.
A urmat apoi vremea umilințelor. Obligat de regimul comunist să părăsească mănăstirea, s-a stabilit la sora lui din localitatea Broșteni, unde a locuit ca un sihastru, într-o căsuță modestă, la marginea pădurii. Până în 1961, când s-a închinoviat la Mănăstirea Curtea de Argeș, a avut prilejul de a poposi de câteva ori în casa părintească din Fărcașa Neamțului, unde a admirat viețuirea filocalică a mamei sale. După propria mărturisire, în Joia Mare, Olimpia Tănase – femeie profund credincioasă – a spălat picioarele unei bătrâne țintuite de boală la pat, i-a făcut daruri. Era nelipsită de la slujbele bisericii, trudea până la miezul nopții și chiar mai târziu, puțin odihnindu-se. Ea torcea, ea țesea, ea la vite, ea la ogor, ea la toate…
În urma unui pelerinaj la Muntele Athos a dorit mult să se stabilească în Grădina Maicii Domnului. Vremurile îi erau iarăși potrivnice. A apărut însă un moment favorabil de a i se împlini această dorință în urma unei vizite a lui Nicolae Ceaușescu în capitala Greciei, unde a fost întâmpinat în mod neașteptat de câțiva călugări români bătrâni de la Athos, care i-au cerut direct: ‘Trimiteți călugări din țară că nu are cine să ne îngroape’. În mod excepțional, demersurile Patriarhiei Române au găsit oarecare înțelegere, îngăduindu-li-se unor monahi să meargă la așezămintele românești atonite. Alături de părintele Petroniu au mai plecat la Muntele Athos câțiva părinți, dintre care amintim: Iulian, Macarie, Atanasie, Justinian, Nectarie, Prodromu, Isidor, Meletie, Codru, Gamaliel, Ștefan, Clement și alții, până în 1989. După 1990, lucrurile s-au schimbat în bine, astfel încât mulți părinți dornici de trăire atonită au avut prilejul să viețuiască în acest loc.
A reînnoit obștea de la Prodromu
Când au ajuns la Prodromu, monahii români au găsit ruină, neorânduială, potrivnicie. Ani la rând au muncit cu brațele, fără să aibă mulțimea drahmelor, și au înlocuit dezordinea cu buna rânduială, neosteneala cu privegherile, izolarea cu deschiderea și zgârcenia cu filoxenia. Biserica cea mare a schitului și paraclisele au fost renovate. Pictura veche a fost restaurată, iar anumite porțiuni au fost pictate din nou; mobilierul, catapeteasma, candelabrele și multe icoane au fost înnoite; biblioteca, reamenajată conform standardelor cerute, unele cărți și manuscrise au fost restaurate, iar fondul bibliotecii a fost îmbunătățit prin tomuri provenind de la ierarhi, clerici, monahi, instituții și persoane din țară.
Părintele Petroniu răspundea la fiecare scrisoare primită și mulțumea pentru orice donație, cât de modestă ar fi fost ea. În timpul regimului totalitar, Patriarhia Română a trimis de câteva ori ajutoare, chiar sub forma unei mașini de teren ARO și a unui tractor, veșminte și cărți. După anul 1990, din țară s-au primit anumite sume de bani și materiale de construcții, atât de la guvernele care s-au succedat, cât și de la persoane particulare, cu ajutorul cărora s-au făcut importante lucrări la biserică, paraclise, trapeză, chilii, bibliotecă, atelierele mănăstirești, rezervorul de apă, grădini, drumuri de acces etc. După starețul ieroschimonah Nifon Vlahul – Crețu (†5 decembrie 1899), protosinghelul Petroniu Tănase a reușit să înfăptuiască cele mai importante lucrări care înseamnă de fapt multă istorie, jertfelnicie și continuitate în duh monahal românesc. Alte preocupări ale părintelui Petroniu specifice anilor de viețuire în Muntele Athos au fost cercetarea manuscriselor atonite și scrierea unor pagini prețioase de omiletică, evocări și amintiri din bogata sa trăire. Purtând pecetea erudiției, clarității și a unei sensibilități veritabile, scrierile avvei Petroniu constituie un tezaur de mare preț, iar părintele, un model de slujire a Bisericii în general și a monahismului în special, o veritabilă icoană smerită a Sfintei Ortodoxii Românești.
Când l-am cunoscut, în 1993, părintele Petroniu mai avea puțin până la 80 de ani. Venise în România pentru câteva săptămâni (a fost singura vizită în țară după plecarea la Muntele Athos în 1978). Am slujit împreună (eu fiind încă arhidiacon până la 14 octombrie 1993) la sfințirea bisericii ridicate la cea mai înaltă altitudine, pe muntele Ceahlău, apoi la hramul Mănăstirii Secu și la punerea pietrei de temelie pentru schitul de la Poiana lui Ioan. A povestit despre părinții pe care i-a cunoscut îndeaproape și despre locuri străbătute cu piciorul, împreună cu părinții Paisie și Cleopa, lângă care a viețuit din data de 1 mai 1966 până la plecarea spre Athos (1978). Era oarecum stingherit de atenția care i se acorda, însă am simțit bucuria care-i cuprinsese ființa, fiind din nou împreună cu frații de aceeași limbă și trăire.
De atunci au urmat multe întâlniri la Schitul Prodromu și am ținut legătura prin intermediul corespondenței. M-am bucurat să primesc două din cărțile sale cu ex-librisuri prețioase. În chilia sa, printre cărți și icoane, la masa de scris așezată sub fereastra care se deschide spre grădina schitului, părintele Petroniu așternea pe hârtie gândurile și trăirile inspirate de focul rugăciunilor înalte de sub vârful Atonului.
În 22 februarie 2011, călătoria pământească a părintelui Petroniu Tănase s-a încheiat, îndreptându-se către Cetatea netrecătoare din Ceruri.
A plecat dintre noi însoțit de rugăciunile și aprecierile Patriarhului României și a multor ierarhi care l-au cunoscut de aproape sau de departe, ale monahilor, preoților și pelerinilor din Sfântul Munte.
La câteva ceasuri după adormirea sa în Domnul am început călătoria spre Muntele Athos, la ceas de vremelnică despărțire. După o noapte pe drum de la București la Uranopolis, pe marea învolburată, cu vânturi potrivnice, am ajuns la Athos. Mulțimile călugărilor s-au adunat la biserica schitului într-o atmosferă de rugăciune, de durere și aleasă cinstire, pentru a-l prohodi pe venerabilul avvă, ostenitor vreme de 33 de ani în Muntele Athos și aproape 26 de ani (de la 15 octombrie 1984) stareț al schitului românesc. Soborul slujitor format din peste 40 de ieromonahi, preoți și diaconi s-a aflat sub protia Preasfințitului Hrisostom, ierarh al Patriarhiei Constantinopolului, rezident în Mănăstirea Lavra, fost conducător al Școlii de Teologie ‘Atoniada’. Din sobor au făcut parte părinții slujitori delegați ai Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și reprezentanți ai mănăstirilor atonite Lavra, Vatopedu, Iviru, Simonospetra, Kutlumuș, Grigoriu, Sfântul Pavel, Filoteu și Esfigmenu, de la Schitul Lacu și chiliile românești de la Colciu, Sfântul Ipatie, Provata, dar și din alte locuri ale Sfântului Munte. Slujba înmormântării călugărilor săvârșită potrivit tradiției atonite a inclus 12 ectenii pentru odihna celui adormit, tot atâtea rugăciuni – Dumnezeul duhurilor… – și aproximativ 40 de ecfonise: Că Tu ești învierea și viața și odihna…, rostite de către părinții slujitori.
La sfârșitul slujbei am prezentat mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel trimis obștii schitului românesc Prodromu, intitulat: Un monah statornic și un egumen înțelept, apoi a fost citit mesajul ministrului de externe al României, Teodor Baconschi. A urmat un cuvânt rostit la această despărțire de ieromonahul Atanasie Floroiu, urmașul părintelui Petroniu la cârma schitului, iar șirul cuvântărilor a fost încheiat de către Preasfințitul Episcop Hrisostom.
După înconjurul bisericii cu îndătinatele ectenii și rugăciuni, monahii și credincioșii prezenți au condus trupul neînsuflețit la cimitirul din vecinătatea gropniței, unde a fost așezat întru nădejdea învierii și a vieții veșnice. S-au făcut 100 de închinăciuni de către toți cei prezenți, cântându-se: Veșnica pomenire și Hristos a înviat în limbile română și greacă. O agapă de pomenire pregătită în tradiție aghiorită a fost oferită celor aproximativ 200 de persoane care au fost de față – foarte mulți – pentru astfel de ocazii în Muntele Athos.
Florarul cuvios și jertfelnic
Îmi amintesc cu venerație că în toate pelerinajele făcute la Athos îl vedeam la slujbe pe părintele Petroniu nevoindu-se în picioare, încovoiat sub povara anilor, potrivindu-și aparatul auditiv pe care-l purta pentru a se dedulci de frumusețea cântărilor. Mă sfiam să stau în strană, când el, bătrânul părinte, își ostenea trupul, ca o sfântă nevoință.
Cât timp puterile fizice i-au îngăduit, rămânea la sfat în incinta primitoare a schitului, într-un dialog cordial cu oaspeții pelerini, la umbra cedrilor plantați de către el, locul unde cândva erau sumedenii de flori multicolore îngrijite de mâinile părintelui Petroniu. Cei care vizitau Prodromul îl numeau sugestiv schitul florilor.
Protosinghelul Petroniu Tănase Prodromitul a fost prietenul sfinților, al sihaștrilor, cărților, florilor și chiparoșilor. Un monah care avea simțul veșniciei și al istoriei. Un ctitor jertfelnic, un isihast veghetor, un mărturisitor și un condeier profund. Un om minunat și un călugăr paradigmatic, o icoană smerită a Sfintei Ortodoxii Românești și atonite. Un cuvios care s-a mutat de la Athos la Cer.(Articol apărut în Ziarul Lumina, Ediția din data de 3 martie 2011, sub semnătura părintelui arhimandrit Timotei Aioanei, Mare ecleziarh al Catedralei Patriarhale și Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor)
