„Cum va fi ziua de mâine dacă nici tineretul nu va rămâne cruţat de păcatele acestei vremi de coborâre? Dacă şi mlădiţele tinere sunt vătămate de la început, care va fi soarta pădurii când vijelia se va porni?“ Acestea sunt gândurile, rămase ca un testament, care-l frământau pe unul dintre cei mai reprezentativi educatori şi pedagogi ai şcolii româneşti de la începutul secolului al XX-lea şi care, din păcate, încă mai îngrijorează pe acei oameni care înţeleg necesitatea educaţiei şi conştientizează importanţa ei pentru generaţiile viitoare ale neamului românesc.
Este de ajuns o simplă privire de ansamblu asupra societăţii de azi pentru a observa complexa criză care a cuprins naţiunea românească, criză care pare că-şi are rădăcinile înfipte în sufletul acestui neam, „aşezat în calea răutăţilor“, după cum scria, cu secole în urmă, înţeleptul cronicar Ureche. La fel, acum câteva decenii, pedagogul, geograful, etnograful, filosoful şi istoricul Simion Mehedinţi-Soveja a descris starea „haotică“ prin care trecea societatea românească, şi anume „oameni care au batjocorit Biserica, au pretenţia să se îngrijească de soarta ei; profesori, al căror cuvânt e sărac de sinceritate şi bogat în contraziceri, se cred chemaţi să facă «şcoală» tineretului; propovăduitorii internaţionalismului ajung purtători de cuvânt în partide ce se numesc naţionale; arta se atinge din ce în ce mai mult cu banul; politica se amestecă cu afacerile, iar raţiunea statului face loc raţiunii intereselor personale“ („Către noua generaţie: Biserica-Şcoala-Armata-Tineretul“, 1923, p. 38).
Această stare haotică, ce pare perpetuă la noi, este cauzată tocmai de neconştientizarea sensului veşnic al existenţei umane, de nepăsarea faţă de ceilalţi şi de multe alte fapte negative care sunt determinate de lipsa unei educaţii ce are menirea de a-l învăţa pe om ce înseamnă să fie om.
„N-avem dreptul să aruncăm umbra scăderilor noastre asupra generaţiilor tinere“
Pedagog de vocaţie, Simion Mehedinţi-Soveja a învăţat generaţii de tineri care şi-au găsit sfârşitul în temniţele comuniste că educaţia este „izvor de lumină şi de căldură“, iar scopul ei e să ajute pe om „a se găsi pe sine“. Conştientizând însemnătatea enormă a educaţiei, Simion Mehedinţi a schiţat câteva repere cu privire la aceasta. În primul rând, a pledat pentru autonomia învăţământului şi prestigiul educatorilor, fiindcă implicarea politicului a determinat multitudinea de legi, pe care „numai hârtia le mai poate ţine minte, iar cât despre regulamente şi circulări, pe acelea nici în arhive nu le mai găseşti pe toate. Ce zideşte unul vine şi surpă celălalt“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 59). Într-un stat, mai afirma Mehedinţi, cel mai preţios bun este sufletul generaţiilor tinere, „peste care n-avem dreptul să aruncăm umbra scăderilor noastre“, în special prin „puterea selectivă care pune pleavă la locurile de conducere“, fiindcă, „de câte ori se izbeşte cineva cu capul de pragul de sus, îşi dă seama că nu pragul, ci capul e de vină. (…) Este o chestie elementară de gospodărie, ca o scară, dacă vrei să fie curată, să o mături de sus în jos“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 92).
În acest sens, teoreticianul educaţiei Simion Mehedinţi a subliniat: „Cugetul şi simţirea unui popor, viitorul său, se află în grija educatorului!“, deoarece educaţia nu o face nici legea, nici cartea, nici ministrul, nici directorul, ci educatorul, adică acel dascăl de vocaţie care nu „schilodeşte sufletul unor generaţii întregi de copii prin incultura şi incompetenţa lui, îmbolnăvind neamul românesc. Dacă tu eşti dascăl adevărat, poate universul întreg să fie hâd şi şubred ca o şandrama veche, tu, în sfera şcolii tale, eşti izvor de lumină, de frumuseţe şi armonie, fiindcă tu eşti pentru copil însuşi centrul universului“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 60).
Pentru un dascăl cu vocaţie, notele şi „alte însemnări aritmetice cu aparenţă de exactitate până la zecimi şi sutimi sunt nişte cifre moarte, care dau iluzia unei bune cântăriri a sufletului copilăresc“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 56). De aceea, Simion Mehedinţi a arătat că este mult mai constructiv atât pentru copil, cât şi pentru familie şi întreaga societate, a-l conştientiza pe cel care doreşte a fi educat că şcoala nu este o pregătire pentru viaţă, „ci este viaţa însăşi“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 166), „că viaţa sa nu atârnă de o lecţie memorizată şi spusă în câteva minute, ci de felul cum lucrează omul de dimineaţă până seara, şi că fiecare pas al omului, fie singur, fie cu alţii, e o parte din viaţa lui şi răspunde în caracterul lui, ieşind la iveală, curând sau mai târziu“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 59).
„Teoria, formalul, arată Mehedinţi, deformează sufletul copilului şi, mai mult decât atât, compromite capitalul biologic al neamului.“ Practica, pentru faptul că mâna e dascălul creierului, iar prin creier al întregii făpturi omeneşti, „transformă şcoala pasivă într-o şcoală a vieţii în care tânărul îşi va forma deprinderi şi obişnuinţe tari şi va conştientiza că numai munca este suportul demnităţii individuale, al nobleţei sufleteşti“.
„Omul fără religie este izvor de cinism“
Munca înseamnă şi dăruire de sine pentru celălalt, de aceea, pentru Simion Mehedinţi, iubirea şi munca sunt valorile centrale ale educaţiei. „Iubirea deschide perspectiva nemărginită spre viitor, (…) iar pentru educator este o reală mângâiere să ajute măcar perfecţionarea vieţii urmaşilor. Cu cât va fi mai lung şirul celor buni în generaţiile viitoare, cu atât repararea greşelilor din trecutul cuiva şi din trecutul neamului său va fi mai deplină. Aşadar, iubirea educatorului faţă de copii este un act de purificare morală. De aceea, fără acest simţ de răspundere faţă de viitorul cel mai depărtat al neamului, nu se poate închipui să primească cineva însărcinarea de a se ocupa de educarea tineretului.“
Însă, pentru aceasta, este nevoie ca educatorul, pe lângă ştiinţă, să aibă „o atitudine contemplativ-religioasă în faţa tainelor Universului“, fiindcă, fără „socoteli cu eternitatea“, adică atitudinea religioasă în viaţă, „oricât de meşter ar fi cineva în tehnica lecţiilor, nu poate fi izvor de educaţie pentru alţii“, căci „omul fără religie este un izvor de cinism, pe când omul religios îşi întemeiază întreaga sa viaţă pe răspunderi eterne“ („Şcoala poporului“, 1918, p. 52).
În acest sens, Simion Mehedinţi consideră că salvarea neamului românesc depinde de pregătirea educatorilor şi a preoţilor. „Învăţătorii, prin puritatea vieţii lor, să calce a preoţie, după cum fiecare preot, prin cumpănirea vieţii lui, să pară tuturor un adevărat pedagog“ („Scrieri despre educaţie…“, p. 43).
Educaţia este „o problemă capitală a vieţii“, mai explica Mehedinţi, fiindcă ea nu priveşte doar pe copii, ci pe fiecare om, indiferent de vârstă. „Biserica este şcoala cea mai cuprinzătoare: ea ne ia de mână din copilărie şi ne însoţeşte până la mormânt. În fie-care zi – acasă şi măcar o dată pe săptămână – la biserică, ea ne îndreaptă ochii spre ideal – îi îndreaptă adică celor ce au ochi de văzut şi urechi de auzit“. În funcţie de educarea copiilor, sporeşte fiinţa neamului nostru, „după cum mugurii din fiecare primăvară, adăugându-se în vârful ramurilor, dacă nu-s bântuiţi de ger ori de secetă, sporesc coroana copacilor în toate direcţiile“.
