#ITO2016: Zâmbetul Patriarhului

#ITO2016 Zâmbetul Patriarhului Patriarhul Daniel

Se spune că „un zâmbet nu costă nimic” și, totuși, cât de greu zâmbesc unii oameni mai ales în ziua de astăzi. Zâmbetul este poate unul din cele mai uzate gesturi, căci suntem constrânși subtil să zâmbim în public mult mai mult decât acum un deceniu două. Ați observat că toate fotografiile de profil de pe Facebook sunt zâmbitoare?

Tocmai am revenit acasă după Întâlnirea Tinerilor Ortodocși (ITO) de la București. Imaginile care mi se perindă în minte sunt minunate; le revăd cu un surâs plin de speranță, deși nu le regăsesc în canalele media frecventate de mine de obicei. Asta mă face să mă întreb – oare am fost singuri la București? Am fost doar noi între noi? Doar câteva mii de tineri care se bucură să își mărturisească public bucuria opțiunii pentru valorile fundamentale ale vieții, ale societății?

Îmi amintesc bine că am coborât din autobuz cu grupa de tineri entuziaști și recunoșteam alți tineri care veneau să participe la ITO mai ales după zâmbet. Veniți cu elan din „provincie”, la câteva minute de patrulat prin „capitală”, spre dealul Patriarhiei, am observat discrepanța dintre bucuria, zâmbetul nostru manifestat fără oprelişti pe stradă și crisparea, uneori chiar consternarea oamenilor care ne priveau nedumeriți patrulând în grupuri vioaie pe bulevardurile Bucureștilor. Unii tineri de pe stradă nu s-au reținut chiar să ne înjure. Desigur că s-au mai văzut grupuri de tineri patrulând prin București, dar de data asta era ceva ciudat: printre tineri mărșăluiau și „popi” – tot tineri -, iar pe tricourile lor scria ceva legat de …ortodocși?! din păcate o rară combinație pentru publicul românesc mai larg: tineri – popi – manifestație publică. Mulți se opreau să citească mai bine ce scrie pe tricouri, alții chiar ne opreau să ne întrebe ce-i cu noi, unii întorceau spatele sau își vedeau neclintiți de drum, în timp ce alții trăgeau doar cu coada ochiului. Trecerea noastră spre dealul Patriarhiei a fost poate prea scurtă ca să smulgă privitorilor un zâmbet. Majoritatea cetățenilor a rămas – în ciuda curiozității – mai degrabă nedumerită. Pe mine, provincialul, m-a surprins destul de repede faptul că lumea nu știa ce se întâmplă. Într-o urbe ca cea din care provin s-ar fi răspândit mult mai repede vestea despre eveniment, dar aici, în „capitală”, evident că este altfel.

În sfârșit, am ajuns pe dealul Patriarhiei pentru deschiderea publică a evenimentului. Urcă pe scenă – cum era de așteptat – o grupă de preoți și episcopi ai Bisericii Ortodoxe, în dreapta este deja instalată o orchestră, în stânga un grup de psalți ai Patriarhiei pregătiți pentru momentul de rugăciune care va urma. Începe festivitatea, dar locurile destinate oficialităților de stat sunt neașteptat de puțin ocupate… Credeam că e un eveniment important pentru ei, așteptam să fi fost acolo, cu noi… Cuvintele de salut din partea lor sunt puține și destul de scurte, ceea ce a prins bine tinerilor, iar după o rugăciune de mulțumire s-a petrecut ceva pentru mine neașteptat, despre care doresc să vă vorbesc aici.

Consider că ITO2016 a fost un succes enorm, care nu poate să rămână „sub obroc”, adică sub pelicula de anonimat creată intenționat sau din dezinteres de către mediile românești ca un scut, pentru ca bucuria noatră să nu poată radia cât mai mult în societate. Motivul acestui succes constă în tot ce s-a întâmplat acolo. Nu este destul timp și loc pentru a împărtăși totul, dar doresc să atrag atenția asupra unor detalii esențiale din punctul meu de vedere. Sunt cleric, sunt în același timp coordonatorul unui grup, dar și tânăr participant, beneficiar al evenimentului, căci mă încadrez în vârsta limită cerută de organizatori. Trebuie să recunosc că în acest rol am avut la început bănuieli, preconcepții, chiar frici legate de cum va decurge totul.

Este vorba mai întâi despre zâmbetul Patriarhului Daniel. Dacă la începutul deschiderii oficiale era destul de încordat, probabil îngrijorat și el de cum va decurge totul, după alocuțiunile oficiale tinerii au putut să-și vadă întâistătătorul zâmbind, iradiind de bucurie. De ce este important acest amănunt aparent insignifiant? Oare nu se strofocă oricine să zâmbească în fața camerelor de filmat? Oare nu era de așteptat să zâmbească chiar el, gazda nr. 1 a evenimentului? Mie mi se pare extrem de relevant acest detaliu, deoarece Patriarhul nostru nu este omul care se străduiește să apară mereu zâmbitor în fața micilor ecrane. Dimpotrivă, ultimele luni, chiar ani, marcați de un adevărat război mediatic, au popularizat imaginea unui patriarh crispat, încordat, îndârjit în proiectele lui. Ei bine, după momentele oficiale și rugăciunea celebrată fastuos pe scenă, masa altarului improvizat a fost îndepărtată și scena din dealul Patriarhiei s-a transformat într-o scenă de concert. Pe esplanada marilor liturghii, a pelerinajelor la moaște și alte… „afaceri ortodoxe” – dacă am folosi expresii din media contemporană – au început să cânte, pe rând, trei grupuri care au dezghețat frunțile tuturor și, mai mult, au făcut mii de tineri să danseze, nu numai să zâmbească. Pentru mine și pentru tinerii cu care am participat la eveniment a fost nespus de frumos momentul în care formația „Trei parale” a cântat pe scena Patriarhiei făcând pe tineri să se unească în mai multe hore. Ritmul melodiilor a făcut furori, toți eram într-o euforie de nedescris iar peste toți domnea… zâmbetul Patriarhului.

Faptul că în aceste momente de bucurie și dans euforic, pe aceeași scenă cu cea a rugăciunii, a moaștelor de sfinți și a discursurilor oficiale a avut loc acest eveniment destinat tinerilor este o mărturie inestimabilă a Bisericii că poate și vrea să fie alături de tineri. Mai mult, faptul că toată delegația de ieriarhi în frunte cu Patriarhul Daniel au rămas la concert și s-au bucurat împreună cu noi văzând dansul și efervescența noastră este semnul deosebit de valoros pentru noi. Diferența dintre expresia feței Patriarhului din timpul discursurilor oficiale și bucuria vizibilă din timpul concertului sunt confirmarea din partea Patriarhului că ceea ce facem ca tineri, inclusiv dansul, bucuria curată și entuziasmul tinereții sunt nu numai legitime, ci și binevenite în Biserică, în viața și societatea noastră.

În programul evenimentului a mai avut loc un concert în parcul „Alexandru Ioan Cuza”, unde au cântat vedete și formații iubite de tineri precum Smiley sau Bere gratis. Aceste momente, ca și cele de la Cluj 2015, au demonstrat că se poate, că Biserica Ortodoxă nu rămâne osificată în rânduielile ei liturgice seculare, insensibilă la schimbările societății, promovate mai ales prin tineret. Cert este că nu-i simplu să păstrezi echilibrul. Sunt sigur că toți responsabilii de acest eveniment au avut emoții legate de desfășurarea și rezultatele întâlnirii, dar acum sunt la fel de sigur că toți se bucură pentru ceea ce s-a petrecut, căci cei care au fost acolo pot confirma că a fost o mare reușită, un eveniment care dă speranță multă celor care se gândesc la viitorul Bisericii, al societății civile și al țării noastre, deși știm că avem multe de făcut pentru ca entuziasmul de moment să nu se destrame ca fumul, fără repercursiuni concrete.

În fine, am mai putea spune că zâmbetul Patriarhului a fost doar unul și a apărut destul de greu, în timp ce tinerii zâmbeau și se bucurau deja dinaintea concertului cu „Trei parale”. Ce este important pentru noi la zâmbetul Patriarhului? Este important pentru că astfel el a arătat că simte împreună cu noi, că vrea să fie cu noi, că ceea ce facem și modul în care ne manifestăm sunt acceptate și binecuvântate de Biserică. În plus, la București l-am recunoscut pe Patriarhul din imaginile prezente în Biserici sau în instituțiile bisericești, din care zâmbește și ne invită să facem un pas spre Biserică, spre valorile promovate de ea.

„Zâmbește, oriunde ai fi… trăiește cu Dumnezeu…” (versuri din Imnul ITO2016)

Diacon Alexandru Ioniţă – Centrul pentru tineret al Arhiepiscopiei Sibiului

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente