Întreita cântare Aliluia a devenit în zilele noastre specifică Postului Sfintelor Paști, însă, potrivit cărților liturgice, această cântare de laudă a lui Dumnezeu ar trebui folosită și în zilele în care se celebrează sfinți fără prăznuire. La Utrenie, „Dumnezeu este Domnul” este cântat doar atunci când un praznic are un tropar propriu și șase stihiri la „Doamne strigat-am” de la Vecernie, iar în celelalte zile ar trebui să se cânte Aliluia ca în Postul Mare, informează „Ziarul Lumina”.
Dar odată cu completarea ciclului Mineielor, s-au compus canoane și tropare pentru toți sfinții. Astfel, cântarea de la începutul Utreniei, „Dumnezeu este Domnul”, s-a generalizat, iar Aliluia se cântă în cadrul slujbei amintite doar în Postul Mare, deoarece în această perioadă sărbătorile sfinților nu se prăznuiesc și, prin urmare, nu se cântă nici troparele lor. Aliluia se încadrează astfel în această atmosferă de căință și străpungere a inimii specifică postului.
Însă, prin etimologia sa, Aliluia este o expresie a biruinței și a bucuriei oferită de lumina Învierii Mântuitorului Hristos. Aliluia este o expresie liturgică ebraică de bucurie și de slăvire a lui Dumnezeu întâlnită frecvent în psalmi și se traduce prin „Lăudați pe Dumnezeu”! Potrivit Sfântului Atanasie, Aliluia înseamnă „laudă Dumnezeului nevăzut”, iar dacă este să luăm în considerare o etimologie simbolică, „Al” înseamnă Dumnezeu, „el” Tare și „uia” Sfânt (cf. Makarios Simonopetritul, „Triodul explicat”, trad. de Ioan I. Ică jr, Sibiu, 2008). Prezența acestei cântări la sfintele slujbe, care este mai puțin una de pocăință și mai degrabă una de bucurie, vrea să ofere credincioșilor în perioada Postului Mare o rază de speranță pe parcursul urcușului duhovnicesc spre Înviere. Moartea, ca o consecință a fărădelegilor, este pusă în legătură strânsă prin această cântare a veșniciei cu bucuria, nădejdea și certitudinea Învierii.
