Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie” al Arhiepiscopiei Bucureștilor există din anul 2006. De anul trecut însă funcționează la noua adresă din strada Iancu Căpitanu nr. 24, sector 2, cu acces din strada General Dimitrie Salmen nr. 14. Pacienților internați aici li se oferă atmosfera unui cămin, adăpostit într-o clădire spațioasă, luminoasă și utilată cu toate cele necesare, fără a uita de grădina frumos amenajată pe aleile căreia, în zilele calde, bolnavii ies la promenadă. Acest așezământ destinat celor suferinzi este printre puținele locuri din țară unde persoanei umane i se restituie demnitatea, pentru că este tratată cu respect și, mai mult decât atât, cu dragoste.
În spatele porții înalte, din fier dantelat, așteaptă însuși Sfântul Nectarie. Închipuit într-un mozaic atent lucrat, binecuvântează cu blândețe pe oricine vine în spitalul ocrotit de el. La parterul clădirii ne întâmpină doi ochi albaștri, „înrămați” în cercuri negre de ochelari, sub care apare, în formă de semicerc, zâmbetul unui chip încărunțit. Este chipul domnului Gheorghe Cacoveanu, asistent social, o prezență luminoasă. Ne rezervăm câteva momente de tăcere, pentru a descoperi, pe rând, icoana Sfântului Nectarie, imaginea cu mănăstirea sa din Eghina și o candelă. Cercetăm cu atenție întreg spațiul și suntem impresionați de lucrarea și amenajarea fără cusur a zidăriei și a mobilierului. Vizităm întreg imobilul. Pornim de la parter, ajungem la cele două etaje și, spre final, în mansardă. Totul respiră atmosfera unui cămin, atenția pentru fiecare detaliu și o energie benefică a cărei sursă este dragostea. Așa se explică faptul că între sufletele celor chinuiți de boală și cele ale binefăcătorilor se țese zilnic o legătură care este mai mult decât solidaritate, e comuniune, după modelul sfinților Nectarie și Pantelimon cel din urmă, ocrotitor al bisericii aflate chiar în spatele centrului.
Cum să faci un om să zâmbească înainte de moarte
Toți angajații sunt croiți din aceeași stofă umană. Zâmbitori, sociabili, harnici, sufletiști, îi întâlnim în turul dat prin așezământ, în cele trei cabinete medicale, în saloane, 14 la număr, în birouri, în sala de mese, în bucătărie, spălătorie, uscătorie și călcătorie, în sala de sterilizare sau prin curte. Fiecare își știe locul și rostul, și asta datorită calităților de lider ale distinsei Adriana Căruntu, directorul instituției. De o modestie rară, cum n-am mai văzut de mult, domnia sa ne spune că centrul este primul spital privat de îngrijiri paliative al Arhiepiscopiei Bucureștilor, preluat de Fundația „Bucuria Ajutorului”, care face parte din Federația Filantropia. Împreună mergem să cunoaștem bolnavii. Afecțiunile de care suferă aceștia sunt, în primul rând, cele oncologice, combinate cu afecțiuni cardiace, renale, psihice. „De la 1 aprilie 2013, vom prelua doar pacienții oncologici, aflați în stadiul terminal, cu domiciliul în București. Pentru finanțarea serviciilor spitalicești oferite pacienților noștri ne dorim să încheiem un contract cu Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București”, a lămurit domnișoara Căruntu.
Categoriile de pacienți care se pot adresa centrului sunt atât cea defavorizată, cât și cea a persoanelor care au familii, un venit bun, dar nu are cine să-i îngrijească acasă, din cauza simptomelor, a stărilor unice de suferință atât fizice, cât și spirituale și psihice, care necesită intervenția avizată a unei echipe de specialiști. Deocamdată, pacienții plătesc o taxă, în funcție de veniturile lor, dar există și pacienți-cazuri sociale, care beneficiază de gratuitate.
„De obicei, cei internați în centru nu s-au bucurat de grija familiei. Motivele sunt împărțite: obligațiile de zi cu zi, sentimentul de teamă la aflarea veștii, dar și renunțarea pur și simplu la cel bolnav, din lipsa dragostei față de acesta. Unul din lucrurile bune pe care acest centru al Bisericii îl face este acela că a preluat acești oameni ai nimănui și îi consideră ca fiind membri ai familiei ei. Dragostea față de oamenii bolnavi pe care îi îngrijești devine ceva firesc. Este foarte important să fii alături de sufletul lor și să comunici deschis pentru a ști ce-i doare, de ce au nevoie și pentru a-i ajuta să treacă peste aceste momente grele. Tehnica pe paliative este să-l faci pe un om, înainte de moarte, să zâmbească. Starea pe care o generăm este de optimism, speranță de viață și acceptare a sfârșitului, sub forma că există viață după moarte, că suntem ortodocși și că moartea este doar o trecere. Credința, perspectiva veșniciei, dă sens durerii și putere să treacă peste moment”, detaliază șeful spitalului.
Nădejdea celor fără nădejde
Adriana Căruntu mărturisește, aproape fără suflu, ajutorul primit în urma rugăciunilor mijlocite de Sfântul Nectarie și de Maica Domnului, pentru ca „Dumnezeu, în chip minunat, să lucreze pentru noi”. Accentuează rolul important al centrului în salvarea sufletelor celor bolnavi, „deoarece o mare parte dintre pacienții care vin aici nu sunt spovediți, împărtășiți și nu cunosc acest sens dat de credință în viața de după moarte. Rolul preotului și al echipei este important și aș spune că avem o misiune specială, deoarece aici dăm nădejde celor fără nădejde”.
Atribuțiile domnișoarei director nu se reduc la fișa postului. Lucrează mai mult de 12 ore pe zi și găsește soluții pentru orice problemă, cât de măruntă. La începuturile activității sale la centru, în vechiul sediu din Vatra Luminoasă, deși ocupa aceeași poziție de conducere, nu s-a dat în lături de la a face mâncare bolnavilor și a-i spăla și îmbrăca pe cei decedați, cot la cot cu asistentele medicale și infirmierele. „Mi-a fost milă de pacienți și de angajați, pentru că nu mai făceau față volumului de muncă și le era și teamă. Am făcut cam de toate. Mă consider ca o fiică pentru bolnavii noștri. Mi-a făcut plăcere să-i ajut și am simțit că dacă îi pot bucura pe acești oameni, am și eu o mulțumire”, conchide Adriana Căruntu.
„Durerea îți amintește că ești om”
Deși ne așteptaserăm la o cu totul altă atmosferă, dată fiind durerea care s-a cuibărit confortabil în saloanele spitalului și care nu dă semne să plece prea curând, atitudinea optimistă, relaxată și senină a întregii echipe ne convinge că aceasta este cea mai bună soluție de tratare aplicată celor internați. Dintre toți, Nicoleta Vascan, psiholog clinician, este cea care emană o bucurie vie de a trăi. Deși este de o lună angajată în spital, doamna Vascan a reușit să facă activități minunate cu bătrânii și să îi scoată din starea lor de tristețe și de inactivitate. În fiecare zi, servește ceaiul împreună cu pacienții transportabili în biroul său, pe care aceștia îl numesc „paradisul”, deoarece aici își pot imagina tot ce este mai frumos, pot rememora întâmplări din trecut, se pot visa în lumi imaginare, sub inspirația grădinii dichisite din curte, care se dezvăluie chiar în fața ușilor de sticlă ale încăperii.
Rolul psihologului în cadrul echipei formate din medici, preot, asistenți sociali și medicali, farmaciști și infirmiere este de a oferi terapie de suport pacienților, aparținătorilor, dar și personalului.
Un om al lui Dumnezeu, Nicoleta Vascan vorbește despre puterea rugăciunii în viața sa, a bolnavului și adaugă: „Starea pacientului de aici este starea fiecăruia dintre noi, duhovnicește vorbind. Sfinții Părinți spun că în vremurile din urmă omul nu se va mântui prin calități precum dragostea, bunătatea, mila, pentru că și acestea pot fi înșelătoare. Fac un bine, dar în spatele acestui gest se poate ascunde mândria. Dumnezeu, în marea Sa milă, îl mântuiește pe om prin dureri. Aceste dureri ar trebui privite ca niște fericiri. Aș spune că această boală necruțătoare, cancerul, este șansa secolului la mântuire. Fiecare experimentăm durerea în fel personal, unic. În durere se arată chipul lui Dumnezeu, prin dispoziția firească de îmblânzire, de bunătate, de vulnerabilitate, de răbdare. Durerea îți amintește că ești om. Când omul este diagnosticat cu cancer este bine să nu deznădăjduiască. Puterea nu stă în el, dar voința da.”
„Contează mult ca bolnavul de cancer să aibă un om lângă el”
Hotărât lucru, boala secolului este cancerul, aspect confirmat de Simona Tulfan, medic oncolog, care ține să precizeze că „boala aparține întregii familii, de aceea paliația este foarte importantă, deoarece nu tratezi doar pacientul, tratezi familia.”
În decursul experienței sale, medicul a observat că pacienții credincioși mor liniștiți. Ceilalți sunt speriați și sunt foarte chinuiți, disperați înainte de a pleca de pe pământ. Doamna Tulfan mărturisește puterea de liniștire a rugăciunii pentru suferinzi și minunile care i s-au dezvăluit, datorate credinței bolnavilor care au înregistrat o ameliorare a stării lor, peste prognosticurile științifice.
„Am lucrat mult la domiciliu. Este important ca bolnavul de cancer să aibă un om lângă el, o mână întinsă tot timpul. Când pleci de acolo, el este foarte mulțumit, ca și cum l-ai trata cu vorba. Marea lecție învățată de la pacienții mei? Ei m-au făcut să mă apropii mai mult de Dumnezeu. El este cel mai bun sfătuitor și cel mai bun ascultător pentru mine”, completează medicul oncolog, vizibil emoționat.
„Însuși Hristos stă și îl ajută în mod tainic pe cel bolnav”
Misiunea preotului într-un astfel de loc, precum Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie”, este evidentă. Părintele Vlad George Dobrescu spune că bolnavii pe care îi asistă se împart în două categorii, din perspectiva prezenței lor psihice: „Sunt unii care au conștiința de sine și alții care suferă de boli ce le-au răpit luciditatea, nu mai trăiesc în prezent, ci într-o lume a lor. Pentru cei care au conștiința de sine, boala este un moment de cugetare. În timpul petrecut la pat problematizează o serie de lucruri la care în timpul vieții nu au avut timp să se gândească foarte clar și să-L găsească pe Dumnezeu. Cei care sunt credincioși sunt conștienți de ajutorul Sfântului Nectarie. Cei care nu mai sunt conștienți de sine sunt asemenea unor copii.”
Mai spune părintele Dobrescu că nici un bolnav de la centru nu este obligat să Îl accepte pe Hristos, pentru că mântuirea ține de voința omului, însă adaugă: „Noi avem convingerea că lângă cel bolnav Însuși Hristos stă și îl ajută în mod tainic. Și prin mâinile celor din jur, tot Hristos lucrează. Cel credincios se raportează altfel la suferință și sfârșit, prin nădejdea că viața nu se termină la mormânt. Cel care e necredincios nu mai are aproape nici o speranță.”
Spune psalmul 67: „Dumnezeul nostru este Dumnezeul mântuirii și ale Domnului Dumnezeu sunt ieșirile morții.” În aceeași idee, preotul insistă asupra faptului că omului nu îi este dat să cunoască data sfârșitului său, de aceea este importantă pregătirea înainte de moarte, pocăința, ca un apel al lui Dumnezeu „de schimbare a vieții, de înnoire a minții noastre. Dacă cineva așteaptă bătrânețea să se pocăiască e o eroare, pentru că de multe ori bătrânețea aduce lipsa de conștiință. Cei care au o viețuire duhovnicească și sunt în legătură cu Dumnezeu se îmbunătățesc în timp și odată cu bătrânețea dobândesc înțelepciune. Cei care trăiesc departe de Dumnezeu se împuținează duhovnicește și la un moment dat ajung să se demonizeze.” (Articol realizat de Raluca Brodner și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 3 aprilie 2013)
