Viața și puterea noastră stau în unire

Patria este sanctuarul național al prezenței noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci și pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri” au venit și s-au sălășluit în acest spațiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici! Patria este o ființă vie, care are o istorie desfășurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparținem și care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toți românii dintr-o fântână au izvorât și cură”, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simțit una în toate, și legături neîntrerupte ne-au ținut în această unitate de conștiință românească.

Întreaga noastră istorie es­te străbătută ca un fir roșu de două carac­te­­ristici principale: con­tinuitatea de viețuire pe te­ri­­toriul fostei Dacii și unitatea de limbă, cultură, tradiții și cre­­dință. Deși despărțite vea­curi în șir prin hotare politice ne­fi­rești, cele trei țări ro­mâ­nești me­dievale au rămas într-o strân­să comuniune etnică și bi­se­ricească. Carpații n-au fost ni­ciodată zid despărțitor între frați, ci, precum spunea Octa­vi­an Goga, ei au fost „coloana ver­tebrală” a pământului ro­mâ­nesc. Cele trei provincii, la ca­re se adaugă și Dobrogea, au fost u­nite printr-un șir ne­sfâr­șit de re­lații economice, po­li­ti­ce, cul­tu­­rale și mai ales bise­ri­cești.

Datorită acestor legături fră­țești, prima unire româ­neas­că înfăptuită de Mihai Viteazul a­pare ca un act întru totul fi­resc. Unind, la 1600, pentru scur­tă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voie­vod se intitula „din mila lui Dum­nezeu, Domn al Țării Ro­mâ­nești, al Ardealului și a toa­tă Țara Moldovei”. Unirea rea­li­­zată de el a străbătut cu­ge­te­le tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conștiința o­ri­ginii comune. De acum îna­in­te, conștiința unității apare ca o adevărată doctrină poli­ti­că în scrierile marilor cronicari și istorici precum: Grigore Ure­che, Dimitrie Cantemir, Miron Cos­tin, Constantin Cantacu­zi­no, Samuil Micu, Gheorghe Șin­cai, Petru Maior, Ion Budai De­leanu, episcopul Chesarie al Râm­nicului și atâția alții.

De pildă, Dimitrie Cante­mir, învățatul domn mol­do­vean, în Hronicul său, scria, prin­tre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Tra­ian, de-atunci într-însa (în Da­cia) așezându-să, într-a­ce­eași și până acum necontenit lă­cuiesc”. Iar dacă vrem să ci­tăm un teolog care a ridicat a­ceas­tă problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitro­po­­lit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în a­nul 1643, tipărită, precum el în­suși spune în a ei Prefață, pen­tru „toată seminția ro­mâ­neas­că”. Prin osârdia sfântului mi­tropolit Simion Ștefan al Băl­gradului a apărut, la Alba Iu­lia, în 1648, Noul Testament, în a­ cărui Predoslovie se pune pro­blema unității limbii și a poporului român.

Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie”

Circulația cărților bisericești din­tr-o parte în cealaltă a Car­pa­ților, precum și circulația das­călilor, a zugravilor de bise­rici, a călugărilor, preoților și ie­rarhilor au contribuit, în e­ga­lă măsură, la întărirea con­ști­in­ței unității de neam. Miș­că­ri­le demografice interromânești, foar­te puternice, mai ales în vea­cul al XVIII-lea, când asu­pri­rea națională și confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conștiințe.

În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de mol­do­vean, muntean, ardelean cu a­cela de român, la prefacerea trep­tată a termenilor de neam în națiune și a celor de Moldova și Țara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „nea­mul românesc face în Da­cia o națiune de frunte”, fiind con­vins că a sosit timpul să se al­cătuiască „o singură domnie” sub numele „România”.

Lupta întruchipată de Tu­dor Vladimirescu, care dorea „slo­bozenie din afară și din­lă­un­tru”, a fost continuată în 1848, când revoluționarii ro­mâni de pretutindeni aveau do­ruri identice de „unire a între­gu­lui neam românesc” într-o „Ro­­mânie independentă”. Cei a­proximativ 40.000 de participanți la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu țara”, a­ceas­tă dorință devenind o nece­si­tate istorică pentru destinul poporului român.

Marile idealuri proclamate de revoluție au intrat de atunci și mai mult în conștiința mul­ți­mi­lor. La 24 ianuarie 1859 s-a fă­cut un prim pas spre rea­li­za­rea unității de stat, prin dubla a­legere a lui Alexandru Ioan Cu­za, care a dus la constituirea sta­tului independent România. De acum, calea spre împlinirile ul­terioare ale istoriei naționale era deschisă viguros și specta­cu­­los. Din acest moment, pri­vi­ri­le tuturor românilor din teri­to­­riile aflate sub dominația stră­i­nă se îndreaptă cu în­cre­de­re spre România, cu speranța re­alizării unității statale și po­li­tice depline.

„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă”

Această dorință de unitate sta­tală a românilor a fost do­ve­di­tă și mai convingător în 1877, prin proclamarea independen­ței de stat a României, consfin­ți­tă prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni și prin jertfele de sânge ale os­ta­șilor români. Cunoscutul „Me­­morandum”, înaintat de ro­mâ­nii transilvăneni Curții din Vie­na în 1892, a dezvăluit opi­niei publice europene modul de o­primare a românilor. El a con­stituit un nou prilej de ma­ni­­festare a solidarității ro­mâ­nești bazată pe convingerea că „e­xis­tența unui popor nu se dis­cu­­tă, ci se afirmă”, așa cum spu­nea me­morandistul Ioan Ra­țiu.

În august 1916, România a in­trat în Primul Război Mon­di­al nu cu gândul de a cuceri teri­to­rii străine, ci din dorința de în­tregire națională și statală. As­pirațiile poporului spre uni­ta­­te au fost exprimate în decla­ra­țiile politice ale vremii, în pre­să și în manifestații publice. La 18 octombrie 1918, un ro­mân citea în Parlamentul din Bu­­dapesta celebra declarație de autodeterminare, o ade­vă­ra­tă decizie prin care națiunea ro­­mână își asuma dreptul de a-și hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul na­țional a exercitat guvernarea a­supra teritoriilor transil­vă­ne­ne locuite de români. În același timp, națiunea română și-a con­stituit propriile ei organe po­litico-administrative – consi­li­ile naționale locale.

Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui pro­­ces îndelung dorit, a unor lup­­te îndelung purtate, a unor vo­­ințe hotărât exprimate, iz­vo­râ­­te din aceeași inimă ce fusese pâ­­nă atunci împărțită. Această ini­­mă românească s-a tot adu­nat și a mers spre țintă, până când, odată cu miile de transil­vă­­neni înarmați cu „creden­țio­na­le” de la toți vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iu­lia. Ce dreptate avusese la 1542 car­dinalul Georg Marti­nuzzi, când îi scria episcopului de Callosa dâen SarriÅ•, Spania: „Din vechime se frământă tran­sil­vănenii cu gândul să se des­fa­că de acest regat al Un­ga­riei și să trăiască după exemplul Mol­dovei și Munteniei, și nu vor în­târzia să facă pasul a­ces­ta”! Iată că, la „plinirea vre­mii”, l-au fă­cut cu demnitate și eroism.

Unitatea națională – farul călăuzitor al neamului nostru

În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegați oficiali au de­cre­tat solemn unirea ro­mâ­ni­lor din Transilvania și Banat cu Ro­mâ­nia. Cei peste 100.000 de par­ti­cipanți, adunați pe câmpul lui Ho­rea, au aprobat, în urale ne­sfâr­șite, ca într-un adevărat ple­biscit popular, istorica ho­tă­râ­re a­doptată atunci. La Alba Iu­lia s-a desăvârșit procesul regru­pă­rii într-o singură unitate, în­tr-o sin­gură ființă a ro­mâ­nilor din spa­țiul carpato-da­nu­bi­ano-pontic, spațiu din vremuri imemora­bi­­le al nostru, al c­e­lor născuți în el. Visul de aur al românilor era să­vârșit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.

„Unitatea României – precum a­rată Ioan Lupaș – nu este nici o­pe­ra unui om, nici a unei pro­vin­cii, nici a unei generații. Ea este re­zultatul luptelor sus­ți­nute vre­me de veacuri de cei mai buni fii ai poporului ro­mân. Unitatea noas­tră națio­na­lă a fost cimen­ta­­tă nu numai prin sângele sol­da­ților noștri, ci și prin jertfele gân­ditorilor și scri­itorilor care, mai ales din se­colul al XV-lea în­coa­c­e, au în­du­rat, pentru ideile lor, te­mn­i­ța și exilul. Ei au fost pro­motorii mișcărilor și luptelor ca­re au dus întru sfârșit la a­ceas­tă u­nitate atât de mult vi­sa­tă”. În­tr-adevăr, idealul unității na­­ționale a fost, de-a lungul vea­cu­rilor, farul călăuzitor al nea­mului nostru.

Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne ple­căm frunțile în fața memoriei ce­lor care au clădit gândul și fap­ta u­nirii, aducându-le prino­sul nostru postum de recu­noș­tin­ță și ve­ne­rație. Ca urmași ai ma­rilor fă­u­ritori de țară, noi tre­buie să le ur­măm exemplul lu­minos, iubind acest pământ iz­băvit, cân­tân­­du-i farmecul și va­lori­fi­cân­du-i avuțiile prin mun­că înfră­ți­tă. Având convin­ge­­rea că viața și puterea noas­tră stau în unire, pu­tem fi con­tem­­porani cu cei ca­re au reali­zat acest act epocal din istoria Pa­triei. Astfel, cu fie­ca­re prilej, ca și la acest popas a­ni­versar, ne mărturisim voința ne­­șo­vă­iel­nică de a fi mereu una, ne­lăsându-ne dezbinați de nimeni și nimic, niciodată. (articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică, semnat de

† Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei)