Patria este sanctuarul național al prezenței noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci și pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri” au venit și s-au sălășluit în acest spațiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici! Patria este o ființă vie, care are o istorie desfășurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparținem și care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toți românii dintr-o fântână au izvorât și cură”, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simțit una în toate, și legături neîntrerupte ne-au ținut în această unitate de conștiință românească.
Întreaga noastră istorie este străbătută ca un fir roșu de două caracteristici principale: continuitatea de viețuire pe teritoriul fostei Dacii și unitatea de limbă, cultură, tradiții și credință. Deși despărțite veacuri în șir prin hotare politice nefirești, cele trei țări românești medievale au rămas într-o strânsă comuniune etnică și bisericească. Carpații n-au fost niciodată zid despărțitor între frați, ci, precum spunea Octavian Goga, ei au fost „coloana vertebrală” a pământului românesc. Cele trei provincii, la care se adaugă și Dobrogea, au fost unite printr-un șir nesfârșit de relații economice, politice, culturale și mai ales bisericești.
Datorită acestor legături frățești, prima unire românească înfăptuită de Mihai Viteazul apare ca un act întru totul firesc. Unind, la 1600, pentru scurtă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voievod se intitula „din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Unirea realizată de el a străbătut cugetele tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conștiința originii comune. De acum înainte, conștiința unității apare ca o adevărată doctrină politică în scrierile marilor cronicari și istorici precum: Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, episcopul Chesarie al Râmnicului și atâția alții.
De pildă, Dimitrie Cantemir, învățatul domn moldovean, în Hronicul său, scria, printre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Traian, de-atunci într-însa (în Dacia) așezându-să, într-aceeași și până acum necontenit lăcuiesc”. Iar dacă vrem să cităm un teolog care a ridicat această problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitropolit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în anul 1643, tipărită, precum el însuși spune în a ei Prefață, pentru „toată seminția românească”. Prin osârdia sfântului mitropolit Simion Ștefan al Bălgradului a apărut, la Alba Iulia, în 1648, Noul Testament, în a cărui Predoslovie se pune problema unității limbii și a poporului român.
Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie”
Circulația cărților bisericești dintr-o parte în cealaltă a Carpaților, precum și circulația dascălilor, a zugravilor de biserici, a călugărilor, preoților și ierarhilor au contribuit, în egală măsură, la întărirea conștiinței unității de neam. Mișcările demografice interromânești, foarte puternice, mai ales în veacul al XVIII-lea, când asuprirea națională și confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conștiințe.
În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de moldovean, muntean, ardelean cu acela de român, la prefacerea treptată a termenilor de neam în națiune și a celor de Moldova și Țara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „neamul românesc face în Dacia o națiune de frunte”, fiind convins că a sosit timpul să se alcătuiască „o singură domnie” sub numele „România”.
Lupta întruchipată de Tudor Vladimirescu, care dorea „slobozenie din afară și dinlăuntru”, a fost continuată în 1848, când revoluționarii români de pretutindeni aveau doruri identice de „unire a întregului neam românesc” într-o „Românie independentă”. Cei aproximativ 40.000 de participanți la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu țara”, această dorință devenind o necesitate istorică pentru destinul poporului român.
Marile idealuri proclamate de revoluție au intrat de atunci și mai mult în conștiința mulțimilor. La 24 ianuarie 1859 s-a făcut un prim pas spre realizarea unității de stat, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, care a dus la constituirea statului independent România. De acum, calea spre împlinirile ulterioare ale istoriei naționale era deschisă viguros și spectaculos. Din acest moment, privirile tuturor românilor din teritoriile aflate sub dominația străină se îndreaptă cu încredere spre România, cu speranța realizării unității statale și politice depline.
„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă”
Această dorință de unitate statală a românilor a fost dovedită și mai convingător în 1877, prin proclamarea independenței de stat a României, consfințită prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni și prin jertfele de sânge ale ostașilor români. Cunoscutul „Memorandum”, înaintat de românii transilvăneni Curții din Viena în 1892, a dezvăluit opiniei publice europene modul de oprimare a românilor. El a constituit un nou prilej de manifestare a solidarității românești bazată pe convingerea că „existența unui popor nu se discută, ci se afirmă”, așa cum spunea memorandistul Ioan Rațiu.
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial nu cu gândul de a cuceri teritorii străine, ci din dorința de întregire națională și statală. Aspirațiile poporului spre unitate au fost exprimate în declarațiile politice ale vremii, în presă și în manifestații publice. La 18 octombrie 1918, un român citea în Parlamentul din Budapesta celebra declarație de autodeterminare, o adevărată decizie prin care națiunea română își asuma dreptul de a-și hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul național a exercitat guvernarea asupra teritoriilor transilvănene locuite de români. În același timp, națiunea română și-a constituit propriile ei organe politico-administrative – consiliile naționale locale.
Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui proces îndelung dorit, a unor lupte îndelung purtate, a unor voințe hotărât exprimate, izvorâte din aceeași inimă ce fusese până atunci împărțită. Această inimă românească s-a tot adunat și a mers spre țintă, până când, odată cu miile de transilvăneni înarmați cu „credenționale” de la toți vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Ce dreptate avusese la 1542 cardinalul Georg Martinuzzi, când îi scria episcopului de Callosa dâen SarriÅ•, Spania: „Din vechime se frământă transilvănenii cu gândul să se desfacă de acest regat al Ungariei și să trăiască după exemplul Moldovei și Munteniei, și nu vor întârzia să facă pasul acesta”! Iată că, la „plinirea vremii”, l-au făcut cu demnitate și eroism.
Unitatea națională – farul călăuzitor al neamului nostru
În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegați oficiali au decretat solemn unirea românilor din Transilvania și Banat cu România. Cei peste 100.000 de participanți, adunați pe câmpul lui Horea, au aprobat, în urale nesfârșite, ca într-un adevărat plebiscit popular, istorica hotărâre adoptată atunci. La Alba Iulia s-a desăvârșit procesul regrupării într-o singură unitate, într-o singură ființă a românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic, spațiu din vremuri imemorabile al nostru, al celor născuți în el. Visul de aur al românilor era săvârșit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.
„Unitatea României – precum arată Ioan Lupaș – nu este nici opera unui om, nici a unei provincii, nici a unei generații. Ea este rezultatul luptelor susținute vreme de veacuri de cei mai buni fii ai poporului român. Unitatea noastră națională a fost cimentată nu numai prin sângele soldaților noștri, ci și prin jertfele gânditorilor și scriitorilor care, mai ales din secolul al XV-lea încoace, au îndurat, pentru ideile lor, temnița și exilul. Ei au fost promotorii mișcărilor și luptelor care au dus întru sfârșit la această unitate atât de mult visată”. Într-adevăr, idealul unității naționale a fost, de-a lungul veacurilor, farul călăuzitor al neamului nostru.
Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne plecăm frunțile în fața memoriei celor care au clădit gândul și fapta unirii, aducându-le prinosul nostru postum de recunoștință și venerație. Ca urmași ai marilor făuritori de țară, noi trebuie să le urmăm exemplul luminos, iubind acest pământ izbăvit, cântându-i farmecul și valorificându-i avuțiile prin muncă înfrățită. Având convingerea că viața și puterea noastră stau în unire, putem fi contemporani cu cei care au realizat acest act epocal din istoria Patriei. Astfel, cu fiecare prilej, ca și la acest popas aniversar, ne mărturisim voința neșovăielnică de a fi mereu una, nelăsându-ne dezbinați de nimeni și nimic, niciodată. (articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică, semnat de
† Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei)
