‘Drumul suferinței’ (via dolorosa) lui Hristos pornește din actul plin de dragoste al Întrupării și se sfârșește, prin Moarte, în Înviere. Căci Hristos, ‘Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce’.(Filip. 2, 6-8).
Creatorul ia haina de carne a creaturii, ba chiar a creaturii celei mai defăimate, a robului, făcându-Se ascultător, împlinitor și desăvârșitor al legii omenești, dar nu cu fățărnicia omului, ci prin ‘ascultare până la moarte’, moarte pe cruce.
Hristos, Cel Unul din Treime, este Dumnezeu adevărat, dar și Om adevărat, Care a pătimit real pălmuiri, scuipări, injurii, flagelare, crucificare, a murit cu moartea noastră, ca prin Învierea Sa să dăruiască ființial omului aceeași putere de viață veșnică. Privite prin prisma concordanței biblice, textele celor patru sfinți evangheliști ne revelează prin detaliile de ordin lingvistic realismul bătăilor, al flagelării și al încoronării cu spini a Mântuitorului.
Lovirile peste față și flagelarea
Dintru început, analizând textul sfânt, se poate observa că Sfântul Luca are tendința de a atenua puțin gravitatea acestei situații. În schimb, ceilalți trei evangheliști folosesc verbul ‘rapizo’ (‘a lovi’ cu un baston, ‘a lovi fața cuiva’) sau substantivul ‘rapisma’ (lovitură de baston), de la care verbul derivă. Latinescul ‘alapa’, ‘palmă’, este în acest context o traducere inexactă. Nu este vorba, probabil, doar de o simplă palmă, de un simplu afront, ci, mai exact, de lovituri multe și violente, care puteau concura cu duritatea unui obiect contondent. Și aici Sfântul Luca face notă discordantă de ceilalți trei sfinți evangheliști, el vorbește despre lovituri ca despre o corecție. Matei și Marcu folosesc verbul grecesc ‘fragelo’, împrumutat din limba latină, în timp ce Ioan folosește ‘mastizo’, ‘flagelare’, ‘biciuire’, verb din care provine ‘mastiz’, bici pentru animale. La Traduction oecumenique de la Bible înțelege prin grecescul ‘mastizo’, ‘a biciui’, la fel ca multe alte traduceri moderne ale Sfintei Scripturi, pe când Louis Segond traduce ‘bătut cu nuiele’, iar în Biblia de la Ierusalim întâlnim verbul ‘a flagela’. Acest din urmă sens este cel mai apropiat de textul recept, semn că și Vulgata lui Ieronim folosește ‘flagellare’.
Este adevărat că un condamnat la moarte era condus până la locul supliciului în lovituri de bici, dar acest bici nu era faimosul flagrum, ci un simplu instrument de intimidare. Acest tratament era mai degrabă dezonorant decât dur, pentru că biciuirea trebuia făcută cu un bici obișnuit, format dintr-o singură bandă de piele. Fiind un ordin al lui Pilat însă, în cazul lui Hristos instrumentul de tortură folosit trebuie să fi fost acel flagrum, bici cu mâner scurt, echipat cu fâșii de piele tăbăcită, două sau trei, numite lora, care aveau la capete fie bile mici din plumb în formă de haltere, fie bucățele de os de oaie. Flagrumul, adeseori reprezentat pe monedele romane din dorința de a inspira frica și a stimula obediența maselor, era un instrument coercitiv tipic roman, nefolosit de evrei. Poate tocmai aceasta a fost intenția romanilor în cazul flagelării lui Hristos: de a tempera prin duritatea bine cunoscută a acestui supliciu răutatea evreilor prezenți la calvar.
Legea iudaică propunea pedeapsa bătăii cu vergi, limitată la patruzeci de lovituri (Deut. 25, 3). În timp, vergile au fost înlocuite de bici, însă nu se aplicau decât treizeci și nouă de lovituri, pentru a fi siguri că nu se încalcă Legea. Sfântul Pavel povestește că de cinci ori a primit ‘patruzeci de lovituri fără una’ (II Cor. 11, 25). În schimb, flagelarea romană era chinuitoare: victima era bătută cu flagrum până agoniza. Loviturile erau administrate pe întreg corpul celui condamnat, evitându-se zona pieptului, a inimii, din dorința de a nu cauza prin bătăi repetate o moarte rapidă prin infarct. Uneori, pentru a tempera duritatea flagelării, conform mărturiei lui Iosif Flavius (Antichități iudaice, IV, 8:21), se dădeau doar treisprezece lovituri dintr-un bici cu trei benzi.
Legea romană, cunoscută pentru strictețea ei, dar și pentru respectarea drepturilor omului acuzat, specifica: ‘Non bis in idem’. Prin urmare, nu puteau fi administrate două sancțiuni pentru o singură greșeală. Pe de o parte, la sfârșitul executării flagelării condamnatul trebuia eliberat. Pe de altă parte, condamnarea la moarte prin crucificare excludea flagelarea. Flagelarea urmată de crucificarea lui Hristos este, evident, o anomalie juridică în raport cu cutumele romane ale epocii.
Cununa cu spini
Cuvântul ‘stefanos’ este folosit în Noul Testament îndeosebi cu referire la cununa de spini a lui Hristos. În Vechiul Testament, coroana (atarah) era un semn al regalității, dobândind în perioada postmonarhică o conotație teologică, metaforă a protecției, puterii și slavei. Fără discuție, coroana de spini a lui Hristos a fost o ironizare a regalității și, poate, a divinității pe care El le proclama.
Este dificil să identificăm planta din care era făcută coroana, cuvântul grec ‘acanta’ fiind prea vag, putând desemna orice arbust spinos. Tradiția susține că este vorba de o specie de ziziphus jujuba, numită chiar zizyphus spina Christi, din familia rhaminaceelor, varietate tipică bazinului mediteranean și Africii de Nord. Despre acest arbust, Coranul spune că exista în Paradis, dar fără să aibă spini (Sura 56, 28).
Prin faptul că istoria nu ne relatează un alt caz de om condamnat la crucificare care să fi fost încoronat cu spini, se dovedește că această încoronare batjocoritoare este în cazul Mântuitorului ceva cu totul excepțional, o invenție de ultim minut.
Acceptarea de Hristos a batjocurilor nu este nicidecum o dovadă de slăbiciune, ci, dimpotrivă, este prilej de manifestare a puterii: ‘Pe Cel micșorat cu puțin față de îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă și cu cinste, din pricina morții pe care a suferit-o, astfel că, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om’, spune Sfântul Pavel (Evrei 2, 9). În pictura răsăriteană, Hristos răstignit nu e Hristos neputincios, întrucât Taina Crucii este nedespărțită de Taina Învierii, este putere de întărire a firii omenești în ea. ‘De aceea și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte. Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu’ (Evrei 12, 1-2). (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 22 aprilie 2011)
