Întru început, Dumnezeu l-a aşezat pe om în rai ca să-l „lucreze şi să-l păzească”, dându-i poruncă, singura, să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, „căci în ziua în care va mânca din el, cu moarte va muri”; adică a amestecului dintre bine şi rău, fiindcă binele îl cunoştea vieţuind în el în răcoarea raiului. Cum ştim, sfătuiţi de şarpe, întâii oameni nu L-au ascultat pe Cel care îi zidise dintr-o nesfârşită iubire. Căzut într-o nouă realitate, golit de veşnicie, Adam nu s-a dumirit de el până când a auzit glasul lui Dumnezeu: „Adame, unde eşti?”. Este tot un dar divin pentru că astfel s-a trezit în el conştiinţa de sine, a noii condiţii de a fi sub semnul deşertăciunii a cărei omniprezenţă avea s-o deplângă Eclesiastul. Au trecut ani şi, din dar divin, libertatea a devenit, cum spunea J. P. Sartre, condamnare pentru că, spune el, deşi nu s-a creat pe sine, omul este răspunzător. Este o judecată proprie omului căzut care nu înţelege că răspunderea este şi, la rându-i, dar spre redobândirea libertăţii.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
