Sfântul Nicolae din Iarmaroc

„Directivele erau foarte clare. Să dispară de acolo. Cât mai repede. Au înconjurat cu panouri metalice înalte tot perimetrul. Iar noaptea au dat-o jos deținuții de la penitenciar și noi, activiștii de partid. Atunci, parcă o voce mi-a zis: ia o cărămidă acasă, să o ai amintire.”

Sfântul Nicolae este prietenul copilăriei noastre, iubit și aș­teptat cu nerăbdare de toți, indiferent de vârstă, educație sau stare socială. Deși nu a fost un la fel de mare teo­log sau scriitor bisericesc precum Sfinții Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazians, Nicolae ar­hiepiscopul Mirelor, trăitor la începutul secolului al IV-lea, este, poate, cel mai îndrăgit și cinstit sfânt al creștinătății. Ne dăm seama de acest lucru și din faptul că, imediat după moar­te, în cinstea lui a fost ctitorită o biserică. Astăzi, în ora­șul turcesc Demre există una din­tre cele mai vechi bi­serici creș­tine, ridicată pe mormântul sfântului. De la Mira până la Bari, din Orient până în Oc­cident, peste tot găsim lăcașuri închinate Sfântului Nicolae.

Deși nu a ajuns niciodată în părțile noastre, poporul român a avut o mare evlavie față de a­cest sfânt. Chiar și marele voie­vod Mihai Viteazul purta, în lup­tele sale, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae.

Prima biserică mitropolitană a Moldovei, cea de la Ră­dă­uți, a fost închinată de către descălecătorul Bogdan I Sfân­tului Nicolae, acesta devenind, astfel, hram al întregii țări. Așa se explică faptul că la Iași existau, în secolul al XVIII-lea, ze­ce biserici închinate Sfântului. Iașul era „orașul Sfântului Ni­co­lae”. Dintre aceste biserici, doar câteva au mai ajuns până la noi, iar din cele care s-au pier­­dut în negura timpului, se mai zăresc doar două despre care mai găsim informații: „Sfân­tul Nicolae” din Iarmaroc și „Sfântul Nicolae cel sărac”.

Biserica din mahalaua Broștenilor

La începutul secolului al XVII-lea, undeva, în spatele Curții Domnești, de-a lungul râu­lui Bahlui s-au aciuat să­ra­cii orașului. Principala lor ocu­pa­ție era tăiatul stufului, folo­sit la acoperirea locuințelor. Pen­tru faptul că acest „cartier” era așezat pe teren mlăștinos, oamenii vremii i-au zis mahalaua Broștenilor. Primii domnitori fanarioți, Mavrocordații, au acordat atenție acestei părți a orașului, încercând sistematizarea cursului râului. Astfel, de la câteva case, zona a început să fie din ce în ce mai populată. Se transformase într-o adevă­ra­tă mahala, care avea nevoile ei – economice, sanitare, dar și spirituale. La început, pentru vinderea stufului, apoi pentru alimentele necesare traiului, prin anul 1820, a fost înființat aici iarmarocul.

Lângă această piață a fost ridicată o biserică închinată Sfân­tului Nicolae. Hramul nu a fost dat întâmplător, căci Sfân­tul Nicolae era „părintele săra­cilor și mângâietorul amărâți­lor”. Spre deosebire de celelalte bi­serici din Iași, aceasta nu a fost o ctitorie domnească sau bo­ie­rească, ci una ridicată din contribuția locuitorilor mahala­lei. De aceea, a fost cunoscută drept „biserica calicilor”, nume preluat mai târziu de Biserica Banu. Așa cum menționează cro­nicele, „a fost ridicată cu talgerul, adică prin contribuția cui s-a întâmplat, prin stră­du­ința ierului Thimothei”.

Poporul a consemnat și o po­veste interesantă în legătură cu această biserică. Se spune că un celebru haiduc al vremii, Bujor, era fugărit de arnăuții fanario­ților. El și-a găsit scă­parea într-un bordei ce se afla pe locul vii­toarei bi­serici. În semn de mul­țumire către Dum­nezeu, acesta a dat o parte din comoara sa pre­otului Timotei, pentru ridicarea sfântului așezământ.

Dărâmată și reconstruită după planuri italiene

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, când majoritatea bisericilor din Țările Române au trecut în proprietatea obști­lor de meseriași, biserica din iar­marocul Iașilor a fost „adoptată” de breasla ciubota­rilor. De la aceștia, biserica a primit mai multe daruri: clopotul cel mare, donat în anul 1848, și policandrul din mij­lo­cul naosului, ce avea inscripția anului 1853. Dar, după desfi­ințarea breslelor, biserica a ră­mas „orfană”. Ajunsă în para­gi­nă, „con­ducerea comunei Iași” a ho­tărât dărâmarea lă­cașului de cult, fapt împlinit în anul 1897.

În luna martie a aceluiași an, primăria a pus fundația u­nei noi biserici, cu câțiva metri mai în față, aproape de strada Iarmarocului (astăzi, bulevardul Socola). Planurile noii construcții au fost aduse din Occi­dent, de către arhitectul italian Iginio Vignalii. O înromânire a stilului renascentist italian, cu o înfățișare „frumoasă și interesantă”, așa cum o descriu contemporanii. Primăria a cheltuit 16.000 de lei pentru finalizarea Bisericii Sfântul Nicolae.

În ziua de 13 decembrie a anu­lui 1898, la doar un an de la în­ce­­perea ei, a primit veșmântul sfin­țirii, prin rugăciunile Sfân­tu­lui Mitropolit al Moldo­vei, Io­sif Naniescu. După anul 1900, bi­serica a devenit parohi­ală, iar după un anumit timp, a fost filie a unei alte bi­serici ca­re astăzi nu mai este, „Sfinții Vo­ievozi” – Rufeni.

Mărturia unui om ce a participat la dărâmarea bisericii

Constantin Ilaș are astăzi 85 de ani. Merge duminică de duminică la biserică, a cântat chiar și în corul unui lăcaș din apropierea orașului. Dar nu a fost dintotdeauna credincios. „A­veam 36 de ani și eram prin­tre primii din Iași cu carnet roșu (n.r. adică membru al Par­tidului Comunist Român). Am fost trimis în organizarea tere­nu­lui pentru construcția unei mari fabrici de textile. Locul ales era lângă o fostă manufactură evreiască din Iarmaroc, lân­gă Biserica „Sfântul Necu­lai”. Directivele erau foarte cla­re. Să dispară de acolo. Cât mai repede. Au înconjurat cu pano­uri metalice înalte tot peri­me­trul. Iar noaptea au dat-o jos deținuții de la penitenciar și noi, activiștii de partid. Atunci, parcă o voce mi-a zis: ia o cără­midă acasă, să o ai amintire. Și am aruncat-o peste gard, în niș­te urzici, iar dimineață, când to­tul a fost gata, am trecut pe lângă gard și am băgat-o în sân. Nu credeam în Dumnezeu. Nu știu ce a fost cu mine a­tunci. Am și uitat de ea. La da­ta de 8 septembrie 1964 a fost semnat actul de înființare a în­treprinderii Țesătura Iași. Am lucrat acolo până în 1990, la secția Țesătorie cu Războaie Automate și la filatura de Fire Pieptănate. În 1990, la pensionare, a trebuit să eliberăm apartamentul de serviciu. Și, când am început mutările, sub un dulap am găsit cărămida în­ve­lită într-un ștergar. Am sim­țit ceva, ca un cutremur în mi­ne. Tremuram și plângeam. Am simțit cum credința izvora în mine. Și l-am căutat pe Dum­ne­zeu… Amu nu mai pot, dar am fost dascăl mulți ani după pensie… de la o cărămidă”.

Mărturia unui om care a par­ticipat fizic la dispariția Bi­sericii „Sfântul Nicolae” din Iar­maroc este făcută printre la­crimi. Înaltă, suplă, frumoa­să precum o catedrală. În măr­turie se strecoară și o bucurie. Omul simte mâna lui Dumne­zeu în faptul că, peste drum de Țesătura, s-a plămădit o nouă biserică ce a preluat hramul istoric al Sfântului Nicolae.

În zilele noastre, după a­proape 50 de ani de la demola­rea bisericii, megastructura Țe­să­tura este tăiată și vândută la fier vechi. Deja se plănuiește a­co­lo construirea unui mare centru comercial. Poate ar fi cazul ca autoritățile locale să-și amintească faptul că acolo a fost un Altar al lui Dumnezeu. Mă­car un mic semn, o cruce, o troiță, o candelă aprinsă, ar trebui să străjuiască în acel loc, pentru ca și nepoții noștri să știe despre Biserica Sfântul Nicolae din iarmarocul Broștenilor. (Documentar publicat în „Ziarul Lumina” din data de 6 decembrie 2013)