Biserica Ortodoxă Română îl cinstește la 5 august pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț.În cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din 4 august 2008, intitulat Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ – Sfinţenia românească ce a strălucit la Locurile Sfinte:
A trăit, în secolul trecut, 47 de ani. A intrat în viața monahală la 20 de ani, în obștea Mănăstirii Neamț. După puțin timp, a plecat în Țara Sfântă, pustiind mai mulți ani, în sfințenie, în peștera „Sf. Ana”, din pustiul Hozevei. La 20 de ani de la moartea sa, trupul i-a fost descoperit intact. Cinstit de greci, care i-au pictat icoana și i-au alcătuit slujba, numindu-l Sfântul Ioan Românul, Sfântul Ioan Iacob a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în ședința Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, cu data de pomenire la 5 august. Cuviosul Ioan Iacob s-a născut în satul Crăiniceni – Horodiștea, județul Botoșani, la 23 iulie 1913, într-o familie de țărani credincioși, Maxim și Ecaterina Iacob, primind la botez numele Ilie. Rămânând orfan de mamă la numai șase luni, a fost crescut de bunica sa dinspre tată, Maria, o femeie evlavioasă, care avea să sădească primele semințe ale credinței creștine în sufletul micuțului Ilie. Pe când avea doi ani și jumătate, tatăl copilului a murit în război, iar când avea zece ani, mama care îl crescuse a trecut și ea la cele veșnice. După aceasta, copilul a intrat în grija unchiului, Alecu Iacob. A urmat primii ani de școală în satul natal, apoi gimnaziul la Lipcani (Hotin) și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală și absolvind cu note foarte mari Bacalaureatul. „Mănăstirea!” Deși, în vara anului 1932, rudele îl îndemnau către Facultatea de Teologie, ca să se facă preot, el s-a simțit chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, spunându-le că vrea să devină călugăr. Neștiind ce să aleagă, s-a rugat mult și, după un an, pe când lucra la câmp, a auzit în plină zi o voce sus, spunându-i: „Mănăstirea!”. Astfel, a înțeles că Dumnezeu îl chema către viața monahală și a plecat la Mănăstirea Neamț să se călugărească. A fost primit cu multă dragoste de starețul Nicodim Munteanu, viitorul mitropolit al Moldovei și apoi al doilea patriarh al României, primind ascultare la bibliotecă și la infirmerie. După un an, a mers în sudul țării, vizitând așezămintele monahale de pe Valea Oltului, hotărându-se să rămână pentru o vreme la Mănastirea Turnu, care l-a impresionat mai ales prin viața sihăstrească specifică. După câteva luni, a fost chemat să-și facă stagiul militar la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi, fiind repartizat la îngrijirea bolnavilor din infirmeria regimentului. S-a reîntors la Neamț în anul 1935, reluând aceleași ascultări. Dar aranjatul cărților pline de praf și mucegai, precum și curenții de aer de la ferestre l-au îmbolnăvit de reumatism, boală pe care a înfruntat-o cu multă răbdare, până la moarte. Dialogurile cu Dumnezeu La 8 aprilie 1936, în Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1936, a plecat în pelerinaj, alături de monahii Claudiu și Damaschin, la Betleem, Hebron și alte localități din Țara Sfântă. La puțin timp, însoțitorii săi s-au întors la Neamț, însă el s-a hotărât să rămână în Țara Sfântă, spre… a dobândi desăvârșirea. Primii doi ani i-a petrecut într-o peșteră din pustiul Iordanului, apoi a mers la Mănăstirea „Sf. Sava”, unde a primit schima cea mare, care cere post aspru, rugăciune și slujire neîntreruptă. Timp de opt ani, cât a trăit în această vatră monahală, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț a îndeplinit mai multe ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paraclisier, ghid, ajutor de econom și bibliotecar. Învățase perfect limba greacă, citind în original și traducând din Sfinții Părinți, și și-a însușit limbile arabă, germană și franceză. Pentru viața lui aleasă în ascultare, rugăciune și priveghere, era apreciat de toți viețuitorii din mănăstire. Având și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, Cuviosul Ion Iacob așeza pe hârtie „dialogurile” sale lăuntrice cu Dumnezeu, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului. Opt ani în peștera Sfintei Ana În timpul celui de-al doilea Război Mondial, între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a fost închis, împreună cu alți preoți și călugări români din Țara Sfântă, într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. La 14 septembrie 1947, a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt și numit egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de pe Valea Iordanului. Timp de cinci ani, cât a îndeplinit această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit. În 1952 s-a retras, împreună cu ucenicul său Ioanichie Părăială, în pustiul Hozeva, lângă Ierihon, nevoindu-se, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavoli, dar aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu, aproape opt ani în peștera „Sf. Ana”, care ținea de Mănăstirea „Sf. Gheorghe Hozevitul”. Întrucât la peșteră se ajungea greu, urcând pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau la el prin rugăciune, prin scrierile sale sfinte sau mai ales prin ucenicul său. Scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă, mânca o dată pe zi, și atunci pesmeți, măsline sau smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, sub cap având o piatră în loc de pernă. Călugăr român, sfânt pentru greci Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în permanentă vorbire cu Hristos. Nevoințele sale au rămas ascunse chiar și ucenicului său apropiat, care le vedea doar pe cele exterioare: privegherile de toată noaptea, citirea și traducerea cărților sfinte, compunerea de versuri. Nevoințele cele din inimă doar Dumnezeu singur le cunoaște. În anul 1960, boala sa s-a acutizat și, simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, la ora 5:00, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la numai 47 de ani, fiind înmormântat în peștera nevoințelor sale. Mormântul său a rămas pecetluit vreme de 20 de ani, fiind aproape uitat în peștera „Sfânta Ana”. Doar câțiva pelerini români mai veneau aici din când în când, pentru a aprinde o lumânare și pentru a se ruga. La 8 august 1980, odată cu un grup de pelerini, a venit și un arhimandrit grec care pustnicise un timp în apropiere și care fusese fiu duhovnicesc al Cuviosului Ioan. El îl visase într-o noapte pe părintele său care i-a spus să vină la acea peșteră pentru a-l vedea. A obținut cu greu permisiunea starețului mănăstirii, Amfilohie, dar la deschiderea mormântului, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ. Sfintele sale moaște au rămas în peșteră până la 15 august, când au fost coborâte, cu prilejul hramului, pentru a fi expuse în Mănăstirea „Sf. Gheorghe Hozevitul”. Aici s-au slujit atunci 40 de Sfinte Liturghii, autentificându-se astfel sfințenia vieții acestui cuvios. Cinstit de greci, care i-au pictat icoana și i-au alcătuit slujba, numindu-l Sfântul Ioan Românul, Sfântul Ioan Iacob a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în ședința Sfântului Sinod, din 20 iunie 1992, cu data de pomenire la 5 august. În satul copilăriei Sfântului Ioan Iacob Când era prunc de câteva luni, bunica Maria îl purta pe Iluță în traistă, îl lua cu dânsa la muncă la câmp, iar când copilul plângea după laptele de mamă, bunica lega o bucată de mămăligă cu zahăr într-un colț de prosop, ca să-l potolească. De multe ori, înainte de-a se duce la școală, trecea pe la bunica cealaltă, care îi făcea un urs de mămăligă, apoi, înainte ca soarele să urce pe cer, își descălța ghetuțele și trecea desculț Prutul până la Lipcani. „Era foarte evlavios, în toată prezența lui. Purta plete și era înclinat clar spre călugărie”, după cum ne-a spus o bătrână din Crăiniceni, o copilă pe când Ilie Iacob se hotărâse să aleagă mănăstirea. La 95 de ani de la nașterea sa, prea puține amintiri mai dăinue întregi în mințile localnicilor care l-au cunoscut pe Iluță atunci când era copil sau adolescent. Plecat la Mănăstirea Neamț să se călugărească, venea din când în când acasă, aducând iconițe și cărți pentru săteni. Dar, deodată, a venit în satul natal, și-a încheiat socotelile cu aceste locuri și a plecat tocmai la Ierusalim. Înainte de plecare, își amintesc rudele sale, călugărul Ioan s-a întos în sat să vândă pământul ce-l moștenise de la părinți, pentru a avea cu ce să-și plătească drumul. Atunci și-a vizitat toate rudele pe care le avea, și-a luat rămas bun de la ele și-apoi s-a dus. Vestea că el este sfânt a ajuns târziu la urechile sătenilor care l-au cunoscut. Ocrotitorul parohiei Crăiniceni Oamenii din Crăiniceni au început să știe mai multe despre Sfântul plecat din satul lor, citindu-i viața tipărită în cărți, mai ales viața din momentul plecării sale de acasă. Rudele i-au învățat Troparul și Acatistul aproape pe dinafară, iar „Hrana duhovnicească” a Sfântului Ioan Românul le hrănește sufletele. Administrativ, satul Crăiniceni nu mai există din anul 1968, când s-a unit cu Horodiștea, până atunci comună. Astăzi, Horodiștea face parte din comuna Păltiniș. Însă satul în care s-a născut sfântul este tot Crăiniceni, iar teritoriul acestei parohii este ferit, așa cum spun sătenii, de ploi mari, de grindină sau secetă. Printre icoanele care atârnă în colțul de Răsărit al casei, aproape fiecare familie păstrează și pe cea a „Sfântului”, devenit „ocrotitorul nostru”.
