Pacea dintre Constantin cel Mare și Licinius a durat fix șapte ani, după care vechiul conflict dintre ei a reapărut. În tot acest timp, au existat momente de tensiune care au condus la acumularea unei stări de animozitate reciprocă. În cele din urmă a devenit clar că ambii conducători romani nu mai puteau să își împartă puterea, visul lui Dioclețian de creare a unei împărțiri eficiente a stăpânirii la nivel înalt urmând să fie lăsat deoparte pentru mulți ani.
În timpul celor șapte ani de pace, au existat o serie de momente dificile care au anunțat reapariția conflictului dintre împăratul Constantin cel Mare și Licinius. Printre acestea se regăsește în special atitudinea reprobatoare pe care Licinius a început să o aibă față de creștinii din provinciile aflate sub stăpânirea sa. Conform mărturiei lui Eusebiu de Cezareea, Licinius a început să urmeze politica aplicată anterior de Galerius și Dioclețian. Astfel, la început a îndepărtat creștinii de la curtea imperială, iar apoi a cerut ca slujbele religioase să se desfășoare exclusiv în aer liber, fără utilizarea unor lăcașuri de cult. De asemenea, Licinius s-a reîntors la zeii păgâni, considerându-l pe Jupiter (Zeus în mitologia greacă) cel mai important dintre aceștia și cerând o reformă religioasă la nivelul întregii populații pe care o conducea. Din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici, Licinius dovedindu-se tot mai înverșunat împotriva creștinilor, în special a episcopilor, pe care îi bănuia probabil de trădare. Știa că majoritatea episcopilor din Răsărit cunoșteau rolul covârșitor pe care îl avusese Constantin cel Mare în recunoașterea creștinismului ca religie tolerată. Cu toate acestea, ne vine greu să credem toate mărturiile lui Eusebiu de Cezareea, care afirmă sentențios că Licinius nu s-a deosebit cu absolut nimic de predecesorii săi care au persecutat aprig creștinismul. O eventuală schimbare majoră din partea lui Licinius în condițiile în care el însuși aplicase Edictul de la Mediolanum în propriile teritorii și ani de zile nu se amestecase deloc în treburile comunităților creștine pare de neconceput și efectiv lipsită de sens. Creștinii nu alcătuiau o proporție covârșitoare din totalul populației Imperiului Roman. Din contră, vorbim de 10%-15%. Așadar, dacă Licinius a pornit o persecuție – una mult mai limitată decât cea descrisă în termeni vagi de Eusebiu de Cezareea -, acest fapt s-a petrecut numai din cauza obsesiei sale de a nu fi trădat de creștini în cazul unui conflict deschis cu împăratul Constantin cel Mare. Actele martirice din perioada respectivă sunt sporadice și reiese clar din acestea că, adesea, guvernatorii locali nu respectau legea oficială și continuau să persecute inutil populația creștină. Așadar, din punctul nostru de vedere, persecuția lui Licinius s-a limitat cel mult la câteva cazuri izolate de episcopi sau creștini suspectați că ar fi apropiați ai Sfântului Constantin cel Mare.
Invazia sarmaților
Adevăratul motiv pentru care Licinius și Constantin cel Mare au pornit din nou vechiul lor conflict are o rațiune istorică mult mai pragmatică și omenească, în pofida părerii generale că a fost o cauză religioasă. Desigur, și cauza religioasă a fost prezentă, dar nu era suficientă pentru a conduce la un conflict armat de proporții, în care două oștiri imense s-au ciocnit furibund. Motivul războiului este simplu: căpetenia triburilor sarmate, Rausimodus, înconjurat de o mulțime de luptători, și-a făcut apariția la sud de Dunăre, prădând regiunea respectivă. Din Salonic, împăratul Constantin cel Mare a aflat rapid de invazia sarmaților și a plecat să se lupte cu aceștia. Rausimodus s-a retras peste Dunăre, considerând că nu va fi urmărit, dar Constantin cel Mare a făcut exact invers. Armata căpeteniei sarmaților a fost distrusă, iar conducătorul lor a murit în timpul bătăliei. Cu toate acestea, Constantin cel Mare tocmai îi oferise lui Licinius un motiv de război foarte bun, pe care adversarul său nu a ratat ocazia să îl utilizeze în favoarea sa. Pedepsindu-i pe sarmați, Sfântul Constantin trecuse în teritoriul provinciei Tracia, care se afla în zona răsăriteană a imperiului, fapt socotit drept o invadare a teritoriului lui Licinius. Acesta nu a mai așteptat un alt prilej și a anunțat oficial începerea războiului.
Cele trei confruntări
Prima bătălie dintre cele două armate a avut loc la Adrianopole, pe 3-4 iulie 324, aproape de aceeași zonă unde se confruntaseră cu șapte ani în urmă. Constantin a câștigat această primă luptă, Licinius pierzând o parte considerabilă din efectivul său (istoricul Zosimus afirmă că au murit aproape 35.000 de soldați – cifra este exagerată, pierderile fiind probabil de aproape 20.000). A doua bătălie a avut loc pe mare, între Crispus, fiul cel mare al Sfântului Constantin, și amiralul Amandus. Datorită zonei strâmte în care s-a desfășurat lupta, diferența de efectiv între cele două trupe navale nu s-a simțit prea mult. Cu toate că avea în subordine de trei ori mai puține nave (aproximativ 100), Crispus a beneficiat de greșeala lui Amandus, care nu a avut suficient spațiu de manevră pentru multitudinea vaselor sale, dar și de o vreme care a lucrat în favoarea sa. Un vânt violent s-a abătut asupra navelor lui Amandus, împingându-le și zdrobindu-le de stânci. Din peste 300 de trireme, Amandus a mai rămas doar cu patru, retrăgându-se acoperit de rușine de la locul confruntării. (Un alt exemplu istoric oarecum similar este asedierea navală a Constantinopolului de către otomani în anul 1453, când doar câteva nave bizantine, ajutate și de avantajul focului grecesc, au distrus aproape întreaga flotă adversă, beneficiind de asemenea de vremea favorabilă și spațiul îngust în care s-a desfășurat lupta). Pe data de 8 septembrie 324, bătălia de la Chrysopolis a încununat campania de succes a împăratului Constantin cel Mare. Cu o armată în dezordine și fără nici o speranță de a mai întoarce războiul în favoarea sa, Licinius s-a predat la Nicomedia, trimițându-și soția, pe sora lui Constantin cel Mare, să ceară cruțarea vieții lui și a copiilor.
Epilog
Pe hârtie, toate calculele au stat în favoarea lui Licinius. Avea efective de soldați mai mari atât pe uscat, cât și pe mare. De asemenea, dispunea de avantajul terenului în luptă, deoarece își cunoștea foarte bine provinciile. Era stimat ca general și repurtase înainte victorii importante. Cu toate acestea, Licinius nu a fost înfrânt o dată, ci de cinci ori! A fost biruit de patru ori pe uscat și o dată pe mare. Supremația militară a Sfântului Constantin cel Mare nu poate fi pusă nici un moment la îndoială. La un an distanță de la înfrângerea sa definitivă, se pare că Licinius a încercat să își atragă o serie de trupe, plănuind să revină la conducere în Răsărit. Planul său a fost dejucat, iar el a sfârșit prin a fi executat. După socrul său Maximian și cumnatul său Bassianus, Constantin cel Mare se vedea nevoit să ceară și execuția celuilalt cumnat, Licinius. Împărăția romană se afla la picioarele sale, dar crucea pe care trebuia să o poarte de-abia începuse să își arate greutatea. (Articol apărut sub semnătura lui Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 25 iulie 2013)
