Biserica Ortodoxă Română îl pomenește astăzi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni – Horodiștea, din județul Botoșani. Cuviosul părinte și-a început viața mănăstirească în lavra Neamțului. De acolo, dorul de sfințenie l-a adus în Țara Sfântă, unde a trecut la cele veșnice în peștera din pustiul Hozevei.
Sfântul Ioan este unul dintre puținii oameni sfinți care au lăsat Bisericii poezii de o rară tandrețe și căldură. Părintele Vasile Păvăleanu, profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, a studiat această operă neprețuită și ne-a împărtășit câteva din gândurile sale cu privire la viața și scrierile Sfântului Ioan de la Neamț: ‘Cămările cerești cele gătite de la întemeierea lumii binecuvântaților Părintelui ceresc sunt pline de sfinții Săi ridicați dintre toate neamurile pământului, care sunt un adevărat ‘nor de mărturii’ și adevărate stele lucitoare pe firmamentul Bisericii pentru ca cei din lume văzându-le, să preamărească pe Tatăl din ceruri. O asemenea stea luminoasă ridicată din neamul nostru românesc și din trunchiul Bisericii străbune este Sfântul Ioan Iacob Românul sau Hozevitul, a cărui viață mai presus de materie uimește și firea îngerilor, și firea oamenilor, căci în trup fiind, a viețuit ca unul fără de trup și pe pământ trăind, a pregustat deja din slava Împărăției lui Dumnezeu.
Sfințenia vieții sale transpare atât din modul duhovnicesc în care a trăit, cât și din proslăvirea trupului său prin nestricăciune și neputrezire, dar în egală măsură și din scrierile sale, în special din poezii, care scot în evidență cu multă putere credința sa ortodoxă statornică și tare, manifestată prin pocăință permanentă, prin dorul de cerul sfânt, printr-o preocupare și neliniște ontologică a sufletului său pentru mântuire, precum și prin durerea ce-l frământă pentru necredința lumii de azi și pentru ispitele născute din ‘moda lumii’.
Frumusețea literară, încărcătura duhovnicească, sensibilitatea sufletească, sonoritatea frazei, a rimei și a ritmului, tematica versificată fac din poezia Sfântului Ioan o cântare și o rugăciune, o teologie în cuvânt și în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu și o mustrare ziditoare pentru sine și pentru lume.
Toate aceste cuvinte așezate în vers dulce, într-o simplitate și candoare celestă arată simțămintele sfinte și nobile ce-l animă, cum însuși mărturisește:
‘Dacă vrei să știi vreodată
Ce simțea inima mea,
Cetitorule iubite,
De la versuri vei afla!’
(Scântei din inimă).’
Poeziile Sfântului Ioan îl așază pe autor între marii poeți creștini, spune părintele Păvăleanu, ‘căci nu sunt cu nimic mai prejos decât versurile lui Eminescu, Coșbuc, Voiculescu, Ioan Alexandru, Traian Dorz, Radu Gyr sau alții; dimpotrivă, poezia sa are un mesaj aparte, deoarece este poezia unui sfânt, nu a unui geniu, pe lângă inspirația artistică proprie poetului, se adaugă inspirația divină. Aceste poezii religioase sunt inspirate atât din Sfânta Scriptură, ea însăși inspirată de Dumnezeu, din prezența Sfântului Ioan la Mormântul Domnului și la celelalte locuri sfinte, stropite fiind cu lacrimile pocăinței și dogorite în focul dragostei de Dumnezeu’.
În continuare, vă aducem înainte câteva din cele mai grăitoare versuri ale Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț, ce fără doar și poate vor rămâne pentru noi și pentru generațiile ce vor urma o autentică hrană duhovnicească.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru,
Cel bogat în îndurări,
Luminează-mi totdeauna
‘Pământeștile cărări’!
Mila Ta cea părintească
îndulcește viața mea,
Dar cutremur mă cuprinde
Că nevrednic sunt de ea.
Prisosește, Doamne Sfinte,
Darul Tău dumnezeesc
Ca să Te cunosc mai bine
Și mai mult să Te slăvesc!
La cei din urmă
Când gura mea, iubite frate,
Se va închide pe vecie
Și mâna mea cea slăbănoagă
Va înceta de a mai scrie.
Atunci să cauți la răbojuri
Pe care eu le-am însemnat
În vremea când eram odată
Cu gândul pașnic, adunat.
Să cugeți cu luare-aminte
Acestea ce s-au zămislit
Prin harul luminării sfinte
În gândul meu cel umilit!
Și dacă-ți vine întristarea
Aproape de mormântul meu
Atunci să mergi la Schitul nostru
Că – nevăzut – mă duc și eu.
Să mergi acolo primăvara
Când toate jos se veselesc
Și când se văd trecând cocoară
Spre plaiul nostru românesc!
Acolo să citești cântarea
Blagoslovitului Iordan
Și apa va ține isonul
La versuirea lui Ioan.
Ea va cunoaște graiul tainic
Și murmurând încetișor,
Va face semn la păsărele
Și toate vor cânta în cor!
Cugetări
Cât de mult iubește Domnul
Pe făptura Lui de jos
Și cum nu socoate omul
Darul cel întru Hristos!
Toate mințile din lume
Și talentele de soi
Nu ajung ca să măsoare
Mila Lui cea către noi!
Pentru om zidește lumea
Cu Edenul desfătat,
Așezându-l să rămâie
Veșnic ca un împărat.
Prin păcatul neascultării
Pierde locul fericit
Și la stricăciunea morții
Omul este osândit!
Nelăsând pe totdeauna
Să rămânem sub blestem,
Vine jos Mântuitorul
Și ne cheamă la Eden.
El pogoară tainic cerul
Prin venirea pe pământ
Ca să ne sfințească firea
Cu al darului veșmânt.
Viața cea nemuritoare
Dobândim noi cei de jos
Și ne facem fiii slavei
Prin Lumina Lui Hristos!
Luceferii științei
Învățații lumii astăzi
Tot se străduiesc mereu
Ca deplin să dovedească
Că ‘nu este Dumnezeu’!
Cu progresele științei
Ca și mândrul ,,Lucifer’
Dânșii vreau să se înalțe
Astăzi mai presus de cer.
Două uși le stau în față
Și rămân aici mirați,
După cum la poarta nouă
Stau privind niște mânzați.
Una este ‘ușa vieții’
Care lor li s-a închis,
Alta este cea a morții
Care groaznic s-a deschis.
Câte le ajunge capul
Caută să născocească
Ca să fabrice viață
Și pe moarte s-o oprească!
Orice uneltești atee,
Viață însă nu poți da,
Iar de răfuiala morții
Nici de cum nu vei scăpa.
Dacă nu cunoști în viață
Pe Prea Bunul Dumnezeu,
Vei cunoaște după moarte
Tirania ‘celui rău’!
Altă Cruce, alte rane
(cugetări)
Doamne, pentru ce mai curge
Sângele-Ți din coastă iar?
Cine azi Te mai străpunge?
Înnoind al Tău calvar?
‘Viața ta (răspunde Domnul)
Cea cu duh nepocăit
Mă rănește prin păcate
Și mă ține răstignit.
Ranele pricinuite
De păgâni și de evrei
S-au închis, iar tu creștine?
Mă străpungi mai rău ca ei!
Sângele răscumpărării
Pentru tine s-a vărsat,
Scoală-te prin pocăință
Nu fi slugă la păcat’!
Nu te mânia stăpâne,
Tu cunoști ființa mea
Că se pleacă totdeauna
Către lumea asta rea.
Ușurează-mi, Doamne, trupul
Căci apasă prea tiran
Și-mi înăbușă simțirea
Sufletului meu sărman!
Până mă pogor în groapă
Dăruiește-mi harul sfânt
Ca să-mi spăl mereu cu lacrimi
Întinatul meu veșmânt.
Rețeta duhovnicească
– pentru un sihastru –
Un dram de viață cât mai este
În lumea asta să trăiești
Jertfește-l numai pentru suflet
Și lasă grijile lumești.
Un singur an, sau jumătate,
O lună poate ți-a rămas,
Sau numai ziua cea de astăzi,
Ba poate chiar numai un ceas.
Pe cât de tainic se arată
Hotarul vieții pe pământ
Pe-atât mai scurt să-ți pară drumul
Ce duce până la mormânt.
Să nu mai cauți la plăcerea
Prietenilor trecători
Căci ei nu pot să te ajute
Atuncea când va fi să mori.
Prieten bun câștigă-ți plânsul
Și ‘Rugăciunea lui Iisus’,
Căci plânsul stinge focul veșnic
Iar ruga te înalță sus.
De-asemenea să ai prieteni
Poruncile dumnezeiești
Pe care, fără de prihană,
Cu dragoste să le păzești.
Prietenia cea cu lumea
Te lasă singur la mormânt
Și numai ‘faptele credinții’
Tovarăși – mai departe – sunt.
Imnul de recunoștință către Dumnezeu
Cereasca bunătate
Văzând la orice pas
Îmi stă uimită mintea
Și gura fără glas.
Din căile pierzării
Stăpâne mă ferești
Și ‘arma otrăvită’
A celui rău zdrobești.
Iar când ‘cosorul morții’
S-apropie turbat,
Răbdarea Ta îl ține
De mine depărtat.
Vrăjmașii cei din lume,
Când sapă groapa mea
Îi faci întotdeauna
S-alunece în ea.
Când pașii mei Stăpâne
Se clatină slăbind,
A Tale mâini – cu milă –
Spre mine se întind.
Când ranele din suflet
Îs grele de purtat,
Tu, sârguind – cu darul –
Le vindeci minunat.
A inimii durere
Tu singur doar o vezi
Și când mă biruiește
Atunci o ușurezi.
Pe-a mele neputințe
Le porți neîncetat
Precum povara Crucii
De voie, ai purtat.
Deși mai mult ca alții
Sunt vinovat mereu
Dar altul decât Tine
Nu-mi este ‘Dumnezeu’.
Cunosc că am la suflet
Veșmântul întinat
Dar a credinței taină
La nimeni n-am trădat.
Și dacă eu, din fire
Slăbind, mă poticnesc,
Dar Sfânta mântuire
Eu tot nădăjduiesc.
Semne de jale la Iordan devale
Te-ai supărat acum, Iordane
Și nu mai zburzi voios în cale:
Te dai mereu la adâncime,
Ascuns în malurile tale!
Văzându-ți valea jefuită
De lăcomia omenească,
Ți-ai micșorat belșugul apei
Și frumusețea cea firească.
S-a speriat acum pustia
De zgomotoasele motoare
Și nu mai sunt, ca altădată,
Nici păsări vesele nici fiare.
Acuma nu mai vezi sihaștrii
În valea ta cea minunată,
Căci astăzi, zilnic, se pogoară
O lume nouă, răsfățată.
Botezătorule Ioane,
De vei veni la vale iară,
Nu vei cunoaște nici pustia,
Nici apa de odinioară!
Arată-le din nou la oameni
Pe ‘Mielul cel Dumnezeesc’,
Căci multă lume nu-L
cunoaște,
Iar unii îl disprețuiesc!
Acum îi apa mai sărată
Și liniștea s-a tulburat,
Iar în lăcașul tău din vale
‘Irodiada’s-a mutat!
În locul imnurilor sfinte
Și-al predicii de pocăință,
Acum auzi cântări la Radio
A celor fără de credință.
Din cele patru părți a
lumii
Răsună vestea de război
Și toți vedem securea morții
Apropiindu-se de noi!
Arată-le din nou la oameni
Pe ‘Mielul cel Dumnezeesc’
Căci multă lume nu-L
cunoaște,
Iar alții îl disprețuiesc!
Către ‘Irozii’ cei de astăzi
Mai strigă Sfinte Prooroace,
Să nu mai defăimeze Legea
Că – iată – nu mai este pace!
Dorul bunicii
Pe prispa casei stă la soare
Bătrâna cu nepoțelul ei,
Privind duios acum în zare,
Cum zboară cârd de funigei.
Pe spatele încovoiate
Cad perii albi de sub tulpan
Și singura ei mângâiere
Îi nepoțelul cel orfan.
Fiind acuma sărbătoare,
Bătrâna pe nepot l-a pus
Ca să citească pe o carte
Cu ‘Patimile lui Iisus’.
Dar numai cât începe rostul
Și dânsa prinde iar a plânge
Încât în pieptul lui cel fraged,
Prunceasca inimă se frânge!
– ‘Ce ai, Mămucă, totdeauna
De plângi așa de dureros,
Când pomenesc de Sfânta Cruce
Și ‘Visul Maicii lui Hristos’?
Cu vocea ei nespus de dulce,
Și înecată în suspin,
Rostește către el, privindu-l
Ca niciodată mai blajin:
‘Când spui de Maica Prea Curată
Și Domnul cum a pătimit,
Atuncea mă gândesc la moarte,
Că iată am îmbătrânit!
Și inima în piept se frânge
Aminte aducându-mi iar
Că pe ‘Macsin’ din bătălie
L-aștept săraca în zadar!’
‘Mămucă, cine este dânsul,
Că mult îl plângi când șezi la tors,
O fi închis și el de ‘jidovi’,
Sau pentru ce nu s-a întors’?
‘O puiule, ai duhul fraged,
Nu poți acuma încăpea
Durerea de la casa noastră,
Aș vrea să nu mai știi de ea!’
‘De ce ascunzi (mă rog) de mine
Și plângi mereu așa cu dor?
Acuma cine vrei să vie?
Pe mine doar mă ai fecior!’
– ‘O, nu! feciorul meu îi altul,
Tu ești ‘copilul nimănui’!
De tatăl tău nu știu acuma,
Iar maica ta săraca nu-i!
Macsin, când a plecat de-acasă,
Mai mult ca toate m-a rugat
Să fiu ca mamă și părinte
Pentru micuțul lui băiat!
Mereu aștept cu nerăbdare
Să vie dânsul din ‘rezbel’
Să văd că ‘demobilizații’
Nu spun nimica despre el.
Mă uit în zare totdeauna
Și uneori stau la drum,
Având așa închipuirea
Că poate vine el acum.
Aud că el a fost în luptă
Cu ungurii peste Carpați
Și mulți din regiment cu dânsul
Au fost prizonieri luați.
De asta încă trag nădejde,
Că poate să-l mai văd venind
Dar, anii trec și bucuria
Mereu s-arată zăbovind!
Și nu mi-ar fi așa de jale,
Când te-aș vedea mai mărișor,
Dar iată ești abia de-o șchioapă
Și eu ca mâine poate mor!
Ca mine nimeni n-are milă
Să-ți poarte grijă, fiul meu,
Decât doar singur Milostivul
Și Înduratul Dumnezeu!
La El să-ți pui toată nădejdea,
Pe El să-l rogi mereu fierbinte,
Că El ființelor sărmane
Le este ‘Maică și Părinte’!
Când maică-ta era în viață,
Am pus atunci făgăduință
Să merg la Sfânta Mănăstire
Grijindu-mă de pocăință.
Dar părăsindu-te părinții
A fost nevoie să te cresc,
Și n-am avut săraca parte
De cinul cel călugăresc!
De-ar face Dumnezeu prin tine
Plinirea sfântului meu dor!
Să am și eu o mângâiere
Că te-am păzit ca un odor!
Ștergându-se la ochi bătrâna,
Sărută pe nepot cu drag,
Iar el citește mai departe
Al ‘Patimilor’ Sfânt șirag!’
Oglinda noastră cea de obște
Mai opriți-vă din cale
Fraților întru Hristos
Și uitați-vă cu jale
La mormântul meu de jos.
Ca și voi am fost odată
Dornic pentru bunul trai,
Iar acum în groapă… iată
Sunt pământ și putregai.
Cel cu mintea ascuțită
– Capul meu cel răsfățat –
Azi îi hârcă scofâlcită
Pentru toți de speriat.
Iată unde-au fost sărmanii
Ochii mei iscoditori,
Azi în locul lor guzganii
S-au făcut locuitori!
Unde-au fost odinioară
Limba mea cuvântăreață
Azi jivini otrăvitoare
Fără frică se răsfață!
Iar urechea mea și nasul
Care ieri se desfătau,
Azi, nici sunete plăcute,
Nici mirosuri nu mai au.
La picioare și la mână
Suni acum cătușe noi
Și rămân înțepenite
Pân-la ziua cea de-apoi.
Sârguiți-vă pe calea
Noului Ierusalim
Și atuncea iar cu toții
La un loc avem să fim.
Despre multe ale vieții
Nu cunoaștem ce va fi,
Dar necruțătoarea moarte
Știm precis că va veni.
Astăzi biata omenire
Desmierdări și-a făurit
Ca să nu-și aducă aminte
Niciodată de sfârșit.
Născocirile moderne
Fac pe omul trecător
Să-și închipuie că este
Veșnic și nemuritor.
Radioul cântă, lumea joacă,
Tunul bubuie mereu
Și puțini mai pot pricepe
Tainele lui Dumnezeu.
Fraților, să nu vă-nșele
Bunătățile deșarte,
Fiți cu pază despre ele,
Cugetând mereu la moarte!
Viața este ca și rouă,
Ca un vis înșelător,
Repede se ia perdeaua
Către veacul viitor.
Nu uitați la rugăciune
Pre cei duși de lângă voi,
Că și voi mâine-poimâine
Veți veni aici la noi!
(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 4 august 2011)
