Sfântul care a împreunat peștera cu cerul : Scântei din inima Sfântului Ioan Iacob

Biserica Ortodoxă Română îl pomenește astăzi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni – Horodiștea, din județul Botoșani. Cuviosul părinte și-a început viața mănăstirească în lavra Neamțului. De acolo, dorul de sfințenie l-a adus în Țara Sfântă, unde a trecut la cele veșnice în peștera din pustiul Hozevei.

Sfântul Ioan este unul dintre puținii oameni sfinți care au lăsat Bisericii poezii de o rară tandrețe și căldură. Părintele Vasile Păvăleanu, profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, a studiat această operă neprețuită și ne-a împărtășit câteva din gândurile sale cu privire la viața și scrierile Sfântului Ioan de la Neamț: ‘Cămările cerești cele gătite de la întemeierea lumii binecuvântaților Părintelui ceresc sunt pline de sfinții Săi ridicați dintre toate neamurile pământului, care sunt un adevărat ‘nor de mărturii’ și adevărate stele lucitoare pe firmamentul Bisericii pentru ca cei din lume văzându-le, să preamărească pe Tatăl din ceruri. O asemenea stea luminoasă ridicată din neamul nostru românesc și din trunchiul Bisericii străbune este Sfântul Ioan Iacob Românul sau Hozevitul, a cărui viață mai presus de materie uimește și firea îngerilor, și firea oamenilor, căci în trup fiind, a viețuit ca unul fără de trup și pe pământ trăind, a pregustat deja din slava Împărăției lui Dumnezeu.

Sfințenia vieții sale transpare atât din modul duhovnicesc în care a trăit, cât și din proslăvirea trupului său prin nestricăciune și neputrezire, dar în egală măsură și din scrierile sale, în special din poezii, care scot în evidență cu multă putere credința sa ortodoxă statornică și tare, manifestată prin pocăință permanentă, prin dorul de cerul sfânt, printr-o preocupare și neliniște ontologică a sufletului său pentru mântuire, precum și prin durerea ce-l frământă pentru necredința lumii de azi și pentru ispitele născute din ‘moda lumii’.

Frumusețea literară, încărcătura duhovnicească, sensibilitatea sufletească, sonoritatea frazei, a rimei și a ritmului, tematica versificată fac din poezia Sfântului Ioan o cântare și o rugăciune, o teologie în cuvânt și în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu și o mustrare ziditoare pentru sine și pentru lume.

Toate aceste cuvinte așezate în vers dulce, într-o simplitate și candoare celestă arată simțămintele sfinte și nobile ce-l animă, cum însuși mărturisește:

‘Dacă vrei să știi vreodată

Ce simțea inima mea,

Cetitorule iubite,

De la versuri vei afla!’

(Scântei din inimă).’

Poeziile Sfântului Ioan îl așază pe autor între marii poeți creștini, spune părintele Păvăleanu, ‘căci nu sunt cu nimic mai prejos decât versurile lui Eminescu, Coșbuc, Voiculescu, Ioan Alexandru, Traian Dorz, Radu Gyr sau alții; dimpotrivă, poezia sa are un mesaj aparte, deoarece este poezia unui sfânt, nu a unui geniu, pe lângă inspirația artistică proprie poetului, se adaugă inspirația divină. Aceste poezii religioase sunt inspirate atât din Sfânta Scriptură, ea însăși inspirată de Dumnezeu, din prezența Sfântului Ioan la Mormântul Domnului și la celelalte locuri sfinte, stropite fiind cu lacrimile pocăinței și dogorite în focul dragostei de Dumnezeu’.

În continuare, vă aducem înainte câteva din cele mai grăitoare versuri ale Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț, ce fără doar și poate vor rămâne pentru noi și pentru generațiile ce vor urma o autentică hrană duhovnicească.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru,

Cel bogat în îndurări,

Luminează-mi totdeauna

‘Pământeștile cărări’!

Mila Ta cea părintească

îndulcește viața mea,

Dar cutremur mă cuprinde

Că nevrednic sunt de ea.

Prisosește, Doamne Sfinte,

Darul Tău dumnezeesc

Ca să Te cunosc mai bine

Și mai mult să Te slăvesc!

La cei din urmă

Când gura mea, iubite frate,

Se va închide pe vecie

Și mâna mea cea slăbănoagă

Va înceta de a mai scrie.

Atunci să cauți la răbojuri

Pe care eu le-am însemnat

În vremea când eram odată

Cu gândul pașnic, adunat.

Să cugeți cu luare-aminte

Acestea ce s-au zămislit

Prin harul luminării sfinte

În gândul meu cel umilit!

Și dacă-ți vine întristarea

Aproape de mormântul meu

Atunci să mergi la Schitul nostru

Că – nevăzut – mă duc și eu.

Să mergi acolo primăvara

Când toate jos se veselesc

Și când se văd trecând cocoară

Spre plaiul nostru românesc!

Acolo să citești cântarea

Blagoslovitului Iordan

Și apa va ține isonul

La versuirea lui Ioan.

Ea va cunoaște graiul tainic

Și murmurând încetișor,

Va face semn la păsărele

Și toate vor cânta în cor!

Cugetări

Cât de mult iubește Domnul

Pe făptura Lui de jos

Și cum nu socoate omul

Darul cel întru Hristos!

Toate mințile din lume

Și talentele de soi

Nu ajung ca să măsoare

Mila Lui cea către noi!

Pentru om zidește lumea

Cu Edenul desfătat,

Așezându-l să rămâie

Veșnic ca un împărat.

Prin păcatul neascultării

Pierde locul fericit

Și la stricăciunea morții

Omul este osândit!

Nelăsând pe totdeauna

Să rămânem sub blestem,

Vine jos Mântuitorul

Și ne cheamă la Eden.

El pogoară tainic cerul

Prin venirea pe pământ

Ca să ne sfințească firea

Cu al darului veșmânt.

Viața cea nemuritoare

Dobândim noi cei de jos

Și ne facem fiii slavei

Prin Lumina Lui Hristos!

Luceferii științei

Învățații lumii astăzi

Tot se străduiesc mereu

Ca deplin să dovedească

Că ‘nu este Dumnezeu’!

Cu progresele științei

Ca și mândrul ,,Lucifer’

Dânșii vreau să se înalțe

Astăzi mai presus de cer.

Două uși le stau în față

Și rămân aici mirați,

După cum la poarta nouă

Stau privind niște mânzați.

Una este ‘ușa vieții’

Care lor li s-a închis,

Alta este cea a morții

Care groaznic s-a deschis.

Câte le ajunge capul

Caută să născocească

Ca să fabrice viață

Și pe moarte s-o oprească!

Orice uneltești atee,

Viață însă nu poți da,

Iar de răfuiala morții

Nici de cum nu vei scăpa.

Dacă nu cunoști în viață

Pe Prea Bunul Dumnezeu,

Vei cunoaște după moarte

Tirania ‘celui rău’!

Altă Cruce, alte rane

(cugetări)

Doamne, pentru ce mai curge

Sângele-Ți din coastă iar?

Cine azi Te mai străpunge?

Înnoind al Tău calvar?

‘Viața ta (răspunde Domnul)

Cea cu duh nepocăit

Mă rănește prin păcate

Și mă ține răstignit.

Ranele pricinuite

De păgâni și de evrei

S-au închis, iar tu creștine?

Mă străpungi mai rău ca ei!

Sângele răscumpărării

Pentru tine s-a vărsat,

Scoală-te prin pocăință

Nu fi slugă la păcat’!

Nu te mânia stăpâne,

Tu cunoști ființa mea

Că se pleacă totdeauna

Către lumea asta rea.

Ușurează-mi, Doamne, trupul

Căci apasă prea tiran

Și-mi înăbușă simțirea

Sufletului meu sărman!

Până mă pogor în groapă

Dăruiește-mi harul sfânt

Ca să-mi spăl mereu cu lacrimi

Întinatul meu veșmânt.

Rețeta duhovnicească

– pentru un sihastru –

Un dram de viață cât mai este

În lumea asta să trăiești

Jertfește-l numai pentru suflet

Și lasă grijile lumești.

Un singur an, sau jumătate,

O lună poate ți-a rămas,

Sau numai ziua cea de astăzi,

Ba poate chiar numai un ceas.

Pe cât de tainic se arată

Hotarul vieții pe pământ

Pe-atât mai scurt să-ți pară drumul

Ce duce până la mormânt.

Să nu mai cauți la plăcerea

Prietenilor trecători

Căci ei nu pot să te ajute

Atuncea când va fi să mori.

Prieten bun câștigă-ți plânsul

Și ‘Rugăciunea lui Iisus’,

Căci plânsul stinge focul veșnic

Iar ruga te înalță sus.

De-asemenea să ai prieteni

Poruncile dumnezeiești

Pe care, fără de prihană,

Cu dragoste să le păzești.

Prietenia cea cu lumea

Te lasă singur la mormânt

Și numai ‘faptele credinții’

Tovarăși – mai departe – sunt.

Imnul de recunoștință către Dumnezeu

Cereasca bunătate

Văzând la orice pas

Îmi stă uimită mintea

Și gura fără glas.

Din căile pierzării

Stăpâne mă ferești

Și ‘arma otrăvită’

A celui rău zdrobești.

Iar când ‘cosorul morții’

S-apropie turbat,

Răbdarea Ta îl ține

De mine depărtat.

Vrăjmașii cei din lume,

Când sapă groapa mea

Îi faci întotdeauna

S-alunece în ea.

Când pașii mei Stăpâne

Se clatină slăbind,

A Tale mâini – cu milă –

Spre mine se întind.

Când ranele din suflet

Îs grele de purtat,

Tu, sârguind – cu darul –

Le vindeci minunat.

A inimii durere

Tu singur doar o vezi

Și când mă biruiește

Atunci o ușurezi.

Pe-a mele neputințe

Le porți neîncetat

Precum povara Crucii

De voie, ai purtat.

Deși mai mult ca alții

Sunt vinovat mereu

Dar altul decât Tine

Nu-mi este ‘Dumnezeu’.

Cunosc că am la suflet

Veșmântul întinat

Dar a credinței taină

La nimeni n-am trădat.

Și dacă eu, din fire

Slăbind, mă poticnesc,

Dar Sfânta mântuire

Eu tot nădăjduiesc.

Semne de jale la Iordan devale

Te-ai supărat acum, Iordane

Și nu mai zburzi voios în cale:

Te dai mereu la adâncime,

Ascuns în malurile tale!

Văzându-ți valea jefuită

De lăcomia omenească,

Ți-ai micșorat belșugul apei

Și frumusețea cea firească.

S-a speriat acum pustia

De zgomotoasele motoare

Și nu mai sunt, ca altădată,

Nici păsări vesele nici fiare.

Acuma nu mai vezi sihaștrii

În valea ta cea minunată,

Căci astăzi, zilnic, se pogoară

O lume nouă, răsfățată.

Botezătorule Ioane,

De vei veni la vale iară,

Nu vei cunoaște nici pustia,

Nici apa de odinioară!

Arată-le din nou la oameni

Pe ‘Mielul cel Dumnezeesc’,

Căci multă lume nu-L

cunoaște,

Iar unii îl disprețuiesc!

Acum îi apa mai sărată

Și liniștea s-a tulburat,

Iar în lăcașul tău din vale

‘Irodiada’s-a mutat!

În locul imnurilor sfinte

Și-al predicii de pocăință,

Acum auzi cântări la Radio

A celor fără de credință.

Din cele patru părți a

lumii

Răsună vestea de război

Și toți vedem securea morții

Apropiindu-se de noi!

Arată-le din nou la oameni

Pe ‘Mielul cel Dumnezeesc’

Căci multă lume nu-L

cunoaște,

Iar alții îl disprețuiesc!

Către ‘Irozii’ cei de astăzi

Mai strigă Sfinte Prooroace,

Să nu mai defăimeze Legea

Că – iată – nu mai este pace!

Dorul bunicii

Pe prispa casei stă la soare

Bătrâna cu nepoțelul ei,

Privind duios acum în zare,

Cum zboară cârd de funigei.

Pe spatele încovoiate

Cad perii albi de sub tulpan

Și singura ei mângâiere

Îi nepoțelul cel orfan.

Fiind acuma sărbătoare,

Bătrâna pe nepot l-a pus

Ca să citească pe o carte

Cu ‘Patimile lui Iisus’.

Dar numai cât începe rostul

Și dânsa prinde iar a plânge

Încât în pieptul lui cel fraged,

Prunceasca inimă se frânge!

– ‘Ce ai, Mămucă, totdeauna

De plângi așa de dureros,

Când pomenesc de Sfânta Cruce

Și ‘Visul Maicii lui Hristos’?

Cu vocea ei nespus de dulce,

Și înecată în suspin,

Rostește către el, privindu-l

Ca niciodată mai blajin:

‘Când spui de Maica Prea Curată

Și Domnul cum a pătimit,

Atuncea mă gândesc la moarte,

Că iată am îmbătrânit!

Și inima în piept se frânge

Aminte aducându-mi iar

Că pe ‘Macsin’ din bătălie

L-aștept săraca în zadar!’

‘Mămucă, cine este dânsul,

Că mult îl plângi când șezi la tors,

O fi închis și el de ‘jidovi’,

Sau pentru ce nu s-a întors’?

‘O puiule, ai duhul fraged,

Nu poți acuma încăpea

Durerea de la casa noastră,

Aș vrea să nu mai știi de ea!’

‘De ce ascunzi (mă rog) de mine

Și plângi mereu așa cu dor?

Acuma cine vrei să vie?

Pe mine doar mă ai fecior!’

– ‘O, nu! feciorul meu îi altul,

Tu ești ‘copilul nimănui’!

De tatăl tău nu știu acuma,

Iar maica ta săraca nu-i!

Macsin, când a plecat de-acasă,

Mai mult ca toate m-a rugat

Să fiu ca mamă și părinte

Pentru micuțul lui băiat!

Mereu aștept cu nerăbdare

Să vie dânsul din ‘rezbel’

Să văd că ‘demobilizații’

Nu spun nimica despre el.

Mă uit în zare totdeauna

Și uneori stau la drum,

Având așa închipuirea

Că poate vine el acum.

Aud că el a fost în luptă

Cu ungurii peste Carpați

Și mulți din regiment cu dânsul

Au fost prizonieri luați.

De asta încă trag nădejde,

Că poate să-l mai văd venind

Dar, anii trec și bucuria

Mereu s-arată zăbovind!

Și nu mi-ar fi așa de jale,

Când te-aș vedea mai mărișor,

Dar iată ești abia de-o șchioapă

Și eu ca mâine poate mor!

Ca mine nimeni n-are milă

Să-ți poarte grijă, fiul meu,

Decât doar singur Milostivul

Și Înduratul Dumnezeu!

La El să-ți pui toată nădejdea,

Pe El să-l rogi mereu fierbinte,

Că El ființelor sărmane

Le este ‘Maică și Părinte’!

Când maică-ta era în viață,

Am pus atunci făgăduință

Să merg la Sfânta Mănăstire

Grijindu-mă de pocăință.

Dar părăsindu-te părinții

A fost nevoie să te cresc,

Și n-am avut săraca parte

De cinul cel călugăresc!

De-ar face Dumnezeu prin tine

Plinirea sfântului meu dor!

Să am și eu o mângâiere

Că te-am păzit ca un odor!

Ștergându-se la ochi bătrâna,

Sărută pe nepot cu drag,

Iar el citește mai departe

Al ‘Patimilor’ Sfânt șirag!’

Oglinda noastră cea de obște

Mai opriți-vă din cale

Fraților întru Hristos

Și uitați-vă cu jale

La mormântul meu de jos.

Ca și voi am fost odată

Dornic pentru bunul trai,

Iar acum în groapă… iată

Sunt pământ și putregai.

Cel cu mintea ascuțită

– Capul meu cel răsfățat –

Azi îi hârcă scofâlcită

Pentru toți de speriat.

Iată unde-au fost sărmanii

Ochii mei iscoditori,

Azi în locul lor guzganii

S-au făcut locuitori!

Unde-au fost odinioară

Limba mea cuvântăreață

Azi jivini otrăvitoare

Fără frică se răsfață!

Iar urechea mea și nasul

Care ieri se desfătau,

Azi, nici sunete plăcute,

Nici mirosuri nu mai au.

La picioare și la mână

Suni acum cătușe noi

Și rămân înțepenite

Pân-la ziua cea de-apoi.

Sârguiți-vă pe calea

Noului Ierusalim

Și atuncea iar cu toții

La un loc avem să fim.

Despre multe ale vieții

Nu cunoaștem ce va fi,

Dar necruțătoarea moarte

Știm precis că va veni.

Astăzi biata omenire

Desmierdări și-a făurit

Ca să nu-și aducă aminte

Niciodată de sfârșit.

Născocirile moderne

Fac pe omul trecător

Să-și închipuie că este

Veșnic și nemuritor.

Radioul cântă, lumea joacă,

Tunul bubuie mereu

Și puțini mai pot pricepe

Tainele lui Dumnezeu.

Fraților, să nu vă-nșele

Bunătățile deșarte,

Fiți cu pază despre ele,

Cugetând mereu la moarte!

Viața este ca și rouă,

Ca un vis înșelător,

Repede se ia perdeaua

Către veacul viitor.

Nu uitați la rugăciune

Pre cei duși de lângă voi,

Că și voi mâine-poimâine

Veți veni aici la noi!

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 4 august 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente