Sf. Mc. Emilian de la Durostorum; Sf. Cuv. Pamvo; Duminica a 4-a după Rusalii (a Sf. Părinţi de la Sinodul al 4-lea Ecumenic)

Sf. Mc. Emilian de la Durostorum

În vremea domniei păgânului împărat Iulian (361-363), cel ce s-a lepădat de Hristos, s-a ridicat de către el o cumplită prigoană asupra creştinilor, tulburând toată lumea. Pentru că, în toată împărăţia Romei, în toate ţările şi cetăţile, a poruncit ca binecredincioşii creştini din toată seminţia şi limba, bărbaţi şi femei, de toată vârsta, să fie daţi fără de milă la chinuri şi la amară moarte.

Cu o poruncă nedreaptă ca aceasta, urâtorul de Dumnezeu împărat a stricat legile cele drepte şi a umplut Răsăritul şi Apusul de sângele creştinilor, ce se vărsa fără de cruţare, pornindu-se cu mânie şi vrajbă împotriva lui Hristos şi a creştinilor.

Deci, punând dregători asupritori prin toate cetăţile şi ţările ca să chinuiască pe creştini, a trimis în cetatea Durostor, care este lângă Dunăre, pe un chinuitor nemilostiv, cu numele Capitolin, pierzător de oameni şi iubitor de idoli, care, venind în cetate, mai întâi a intrat în capiştea idolească şi a adus jertfă demonilor, închinându-se acelor idoli neînsufleţiţi.

„Este, oare, cineva în cetatea aceasta împotriva zeilor, mărturisind că este creştin?”

Apoi, într-o altă zi, ieşind la locul de judecată, a stat pe un scaun înalt, cu mare mândrie şi cu îngrozire pentru înfricoşarea creştinilor. Şi, punând de faţă porunca împărătească, întreba: „Este, oare, cineva în cetatea aceasta împotriva zeilor, mărturisind că este creştin?”.

Iar cetăţenii, cu jurământ, îl încredinţau că nu este în cetatea lor niciun om de felul acesta, ci toţi, cu închinăciuni şi cu jertfe, cinstesc zeii în toate zilele. Aceasta auzind-o Capitolin dregătorul, s-a bucurat mult şi a chemat pe toţi mai-marii cetăţii la sine, la prânz, zicându-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind părinteştilor zei cu osârdie, se cade ca în ziua de astăzi să mâncăm împreună şi să bem şi să ne veselim”.

Era, însă, în acea cetate, unul dintre creştinii cei tăinuiţi, cu numele Emilian, rob al unui oarecare bărbat cinstit şi mare din cetate, care era creştin. Acest Emilian, când se ospătau dregătorul şi mai-marii cetăţii, aflând vreme prielnică, a intrat singur, fără să ştie nimeni, în capiştea idolească, având un ciocan de fier şi a început să bată în idoli, încât i-a sfărâmat, făcându-i praf. Altarul lor l-a răsturnat, jertfele le-a aruncat şi le-a călcat în picioare, iar făcliile cele mari, care erau prinse înaintea lor, le-a rupt şi le-a sfărâmat şi, apoi, a plecat împăcat cu duhul.

După plecarea lui, un oarecare om dintre păgâni a intrat în capişte şi, văzându-le pe toate sfărâmate, s-a înspăimântat şi, alergând, a spus aceasta dregătorului şi celor care erau la masă cu el; şi, îndată, toţi s-au tulburat şi dregătorul s-a mâniat mult. Şi a trimis îndată să caute pe cel ce a făcut aceasta. Alergând, trimişii au văzut pe un oarecare sătean trecând pe lângă capişte. Şi, prinzându-l pe acela, îl trăgeau la dregător, socotindu-l ca pe un tâlhar.

Şi venea din urmă mult popor, făcând multă zarvă pentru sfărâmarea zeilor. Iar fericitul Emilian, văzând aceasta, a socotit întru sine, zicând: „De voi tăinui fapta mea, apoi, ce folos îmi va fi mie? Oare, dimpotrivă, nu-mi voi îngreuna cugetul meu, făcându-mă pricinuitor de moartea acestui om nevinovat şi voi fi ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu?”.

„Liberaţi pe acest om nevinovat. Pe mine să mă prindeţi, pentru că eu am sfărâmat şi am călcat în picioare pe zeii voştri, cei fără de suflet”

Aceasta gândind-o, a alergat la cei ce trăgeau şi băteau pe omul acela şi a început a-i opri, strigând, cu glas tare: „Liberaţi pe acest om nevinovat. Pe mine să mă prindeţi, pentru că eu am sfărâmat şi am călcat în picioare pe zeii voştri, cei fără de suflet”. Iar ei, lăsând pe omul acela, l-au prins cu mânie pe Sfântul Emilian şi, cu bătăi şi cu ocară, l-au dus pe el la dregător.

Iar dregătorul, stând la obişnuita judecată, înaintea poporului, şi văzând pe Emilian cel adus la el, a zis către cetăţeni: „Cine este acesta?”, iar ei au zis: „El este cel ce a făcut răul acela, sfărâmând zeii şi răsturnând jertfele”. Iar dregătorul, umplându-se de mânie, a grăit către cetăţeni: „Voi aţi zis, mai înainte, că în cetatea voastră nu este niciunul potrivnic zeilor şi, iată, s-a aflat unul ca acesta, prin nepurtarea voastră de grijă. Pentru această pricină să daţi la vistieria împărătească o livră de aur”.

„Creştin sunt”

Aceasta zicând-o către cetăţeni, s-a întors spre fericitul Emilian şi a început a-l întreba cu mânie: „Cap necurat, spune-ne nouă cum te numeşti?”. Iar ostaşul cel viteaz al lui Hristos i-a răspuns: „Creştin sunt”. Apoi dregătorul, şi mai mult mâniindu-se, a zis: „Numele tău, spune-ni-l nouă, spurcatule”. Răspuns-a Mucenicul: „Părinţii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a mă numi şi a fi creştin”. Zis-a dregătorul: „Spune, omule răucredincios, cine te-a îndemnat să faci ocară zeilor celor fără de moarte?”.

Iar ostaşul lui Hristos a răspuns: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să sfărâm idolii cei fără de suflet, pe care voi îi numiţi dumnezei, pentru ca toţi oamenii să ştie că ei sunt fără de suflet, surzi şi muţi, şi nu spun nicio vorbă, ci sunt pietre şi lemne nesimţitoare. Deci, să ştii că n-am adus nicio ocară adevăratului Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut, ci pe zeii voştri cei mincinoşi i-am surpat, ca pe unii ce n-au făcut nimic din ce este în lume, ci ei înşişi sunt făuriţi de voi, ca să piară numele lor în veci”. Iarăşi, a zis dregătorul: „Numai tu singur i-ai sfărâmat pe zei, sau şi altcineva, împreună cu tine?”.

Răspuns-a Sfântul: „Singur eu, cu ajutorul Hristosului meu, i-am sfărâmat, făcându-i praf pe idolii voştri şi am călcat în picioare jertfele şi lumânările lor şi niciunul n-a putut să se răzbune pe mine, nici să scape din mâinile mele, pentru că n-au putere, nici simţire. Şi aşa să fiţi şi voi, ca ei, voi care îi faceţi pe ei şi voi, toţi, cei ce nădăjduiţi în ei (cf. Psalmul 134:18)”. Iar dregătorul, mâniindu-se, a poruncit ca pe ostaşul lui Hristos să-l dezbrace, spre bătaie.

Şi, când au dezbrăcat hainele de pe Mucenic, i-a zis dregătorul: „Spune, ticălosule, cine te-a îndemnat să sfărâmi pe zei?”. Răspuns-a Sfântul: „Ţi-am spus mai înainte şi iarăşi îţi spun, că nimeni altul, în afară de Dumnezeu şi cugetul meu, nu mi-a poruncit să fac aceasta”.

Şi a zis dregătorul către slujitori: „Întindeţi-l pe el şi-l bateţi tare, ca să ştie că îndrăzneala nu-i va ajuta lui, nici nu-l va scoate pe el cineva din mâinile mele”. Şi au început a-l bate pe el cumplit. Şi, bătut fiind Mucenicul şi pământul de sângele lui roşindu-se, a zis către el dregătorul: „Spune, osânditule, cine te-a îndemnat să faci răul acesta?”.

Iar Mucenicul, bătut fiind, a răspuns: „Ţi-am spus ţie că Dumnezeu mi-a poruncit mie, şi sufletul meu, şi încă nu mă crezi pe mine. Dar niciun rău n-am făcut, ci numai bine, pentru că pe diavolul l-am ruşinat, iar pe Dumnezeul meu L-am proslăvit”. Iar dregătorul a zis către slujitori: „Întorceţi-l pe el şi-l bateţi pe pântece şi pe piept, pentru că semeţ este şi nu se supune legilor împărăteşti”. Şi a fost bătut Mucenicul mult şi fără de cruţare.

Apoi dregătorul, poruncind să înceteze bătaia, a zis către Sfânt: „Rob eşti, sau liber?”. Răspuns-a Sfântul: „Sunt rob al unuia mai-mare din cetate”. Şi s-a mâniat dregătorul asupra acelui mai-mare din cetate, stăpânul lui Emilian, fiindcă pe un rob ca acela, vrăjmaş al zeilor şi nesupus poruncii împărăteşti, îl ţinea la el şi a pus asupra lui pedeapsă ca să dea la vistieria împărătească o livră de argint, iar pe Mucenic l-a osândit să fie ars.

„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!”

Şi, îndată, slujitorii, luând pe Sfânt, l-au scos cu mult popor din cetate şi, aproape de malul Dunării, aprinzând un foc mare, l-au aruncat în el pe Mucenic. Iar văpaia focului înconjura pe Sfânt şi nu s-a atins de el, ci se revărsa împrejur, departe, şi a ars pe necredincioşi, pe toţi câţi i-a ajuns. Iar Sfântul, stând în foc, s-a întors cu faţa spre răsărit şi cu semnul crucii se îngrădea pe sine şi binecuvânta pe Dumnezeu. Şi, rugându-se cât a voit, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!”.

Acestea zicându-le, s-a culcat şi a adormit în Domnul, focul fiind stins acum. Şi a rămas trupul lui nevătămat de foc, încât nici părul lui nu i-a ars. Iar toţi câţi dintre cetăţeni erau creştini în taină, aceia, mergând la soţia dregătorului, care şi ea, în taină, avea credinţă creştinească, i-au spus ei toate cele despre Sfânt şi au îndemnat-o să ceară de la bărbatul ei trupul Mucenicului, cel nevătămat de foc, spre îngropare. Iar ea, rugându-şi bărbatul, acesta i-a poruncit să-l ia fără teamă. Şi, credincioşii, luându-l şi cu pânză curată şi cu aromate învelindu-l, l-au îngropat cu cinste, la un loc ce se numea Gedina, ca la trei stadii de la cetate. Deci, a pătimit Sfântul Mucenic Emilian pentru Hristos în ziua de 18 iulie anul 362, într-o vineri.

Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Cuvios Pamvo

Sfântul Cuvios Pamvo a vieţuit în pustia munţilor Nitriei, din părţile Egiptului, pînă la adînci bătrîneţi.

Viaţa sa este adunată de la diferiţi scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părinteşti, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, şi din Patericul Egiptean.

Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvîntul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dînsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre fraţi, care era învăţător de carte, voind să înveţe de la dînsul psalmii lui David. Cînd a auzit întîiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea…, n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicînd: „Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăţa să-l împlinesc cu fapta”; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.

    După şase luni, dascălul, văzîndu-l într-un loc, a zis către dînsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?” Pamvo a răspuns: „N-am învăţat încă a săvîrşi acel stih cu fapta”. Trecînd mulţi ani după aceea, unul din părinţi, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învăţat stihul acela?” Pamvo a răspuns: „L-am învăţat 19 ani neîncetat şi abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învaţă acel stih”. Cuviosul Pamvo, deşi n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înţelepţit de Dumnezeu, avea destulă înţelegere a dumnezeieştilor Scripturi – precum scrie Paladie despre dînsul -, încît multora le-a fost învăţător.

*

    Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugîndu-se la Dumnezeu şi zicînd: „Să nu mă slăveşti pe pămînt!” Şi atît l-a slăvit Dumnezeu încît nu putea să se uite cineva la faţa lui, de slava care o avea.

*

Într-o vreme oarecare Sfîntul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vie la dînsul în eparhie. Deci, pogorîndu-se, a văzut o femeie uşuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar stareţul, văzînd-o astfel, a început a plînge. Fraţii l-au întrebat: „Părinte, pentru ce plîngi?” El a răspuns: „Plîng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesîrguinţa mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atîta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu”.

*

Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilinţă, nu rîdea, nici nu zîmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să rîdă, au legat o pană cu o funie şi o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bîrnă, şi certîndu-se unii cu alţii, strigau: „Ajutaţi! Ajutaţi!” Părintele Pamvo, văzînd aceea a rîs, iar diavolii au început a dănţui, strigînd: „Ha, ha! Pamvo a rîs!” El le-a răspuns, grăind: „N-am rîs, ci am batjocorit neputinţa voastră; că sînteţi atîţia şi nu puteţi să duceţi o pană”. Atunci diavolii, umplîndu-se de ruşine, au fugit.

Comentarii Facebook


Știri recente